Ziua de 30 nioembrie este sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei. Ea are o semnificatie aparte pentru poporul roman. Sfantul Andrei este cel care a botezat primii crestini pe teritoriul tarii noastre, fiind considerat patronul spiritual al romanilor.

 

Nu este pe lume plăcere mai mare
Decât vânătoarea cu jocuri zglobii
În sunet de cornuri să treci prin zăvoaie
S-alergi cărprioare prin văi şi câmpii

Ni-i viaţa voioasă, plăcerea-i divină
Ce clipe de farmec pe veci ne supun
În codrul cel verde sub bolta senină
Cântarea răsună şi vinu-i mai bun.

Diana (zeita vanatorii) prin codri ne poartă sprinţară
Pe ger şi lumină când noaptea venind
Purtând moartea-n lupii, mistreţii ce râmă
Cu colţii, câmpia şi lanu-nverzit.
Versiunea completa a Bisericii Ortodoxe romane: http://www.sfantulandrei.info/viata.php
Sfantul Andrei, originar din Betsaida care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte “casa vînătorilor”. inainte de a fi Apostol al Domnului era ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. El s-a hotarat sa-l urmeze pe Iisus Hristos si a devenit „cel intai chemat”, dupa cum aflam din scripturile bisericii. Dupa Invierea lui Iisus si coborarea Spiritului Sfant (Rusaliile), apostolii s-au intalnit si au tras la sorti care unde se va duce pentru propavaduirea credintei crestine. Tinutul Scytia, adica Dobrogea, i-a revenit Sfantului Andrei. Dupa multe peregrinari, el se stabileste in Peloponezul grecesc, în orasul Patras, langa Corint in judetul Constanta, unde moare din ordinul guvernatorului roman Aegeas pe 30 noiembrie in anul 60 in timpul Imparatului Nero.
Sursele bisericesti vorbesc despre faptul ca Sfantul Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X cu capul in jos, careia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei” si care se regaseste pe steagul Scotiei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hLgwGBwKGYk]

Traditiile sarbatorii Sfantului Andrei la romaniPeste tot in lume exista datini si obiceiuri populare, insa parca niciunde traditiile nu cunosc „fastul” si semnificatiile celor romanesti. Legendele spun ca in noaptea Sfantului Andrei (29/30 noiembrie) se practica ritualuri cu scopul de a proteja oamenii, animalele si gospodariile. Este noaptea in care spiritele negre bantuie locurile pamantesti. De aici traditia ca de Sfantul Andrei se dezleaga secrete, se gasesc autorii unor crime, ale unor furturi. Acest obicei se desfasuara la miezul noptii, in cimitir cu apa sfintita, lumanari, un vas nou cu gura larga si cativa banuti de argint care se pun pe un mormant parasit. Dupa ce se spun cateva rugaciuni, se poate vedea in apa turnata in vas firul evenimentelor.
Traditiile de Sfantul Andrei sunt variate si multiple, poate nicio alta sarbatoare nu este asa plina de simboluri ca aceasta. Legendele din Bucovina spun ca in noaptea Sfantului Andrei lupii incep sa vorbeasca si isi misca gaturile intepenite. Cel ce vrea sa auda vorbele lupilor, va muri repede, iar daca un om este atacat de lupi acesta se va transforma in varcolac.
De Sfantul Andrei femeile intorc oalele si canile cu gura in jos sau scot din soba cenusa calda pentru ca strigoii sa nu se adaposteasca la caldura sau imprastie prin curte bucati de paine pe care strigoii sa le manance si sa nu mai intre in casa. Ca sa se apere de varcolaci atarna siruri de usturoi la intrare si lasa candela aprinsa (in unele zone exista obiceiul de a se unge cu usturoi tocurile usilor si ferestrelor). Animalelor li se amesteca in hrana cate un fir de busuioc sau li se pune o picatura de aghiasma in apa. In trecut exista „descantecul sarii”: un drob de sare descantat era ingropat in fata grajdului. El era dezgropat la primavara de Sfantul Gheorghe cand sarea era amestecata in hrana animalelor ca sa le fereasca de farmece.
Sarbatoarea Sfantului Andrei este prevestitoarea ursitului pentre fetele tinere nemaritate. Se spune ca un fir de busuioc asezat sub perna face ca in vis sa apara imaginea ursitului. In alte parti se foloseste metoda „facutului cu ulcica”: singura in fata sobei, fata intoarce un vas nou de lut pe fundul caruia lasa sa arda 3 carbuni. Rostind o incantatie ea roteste usor vasul si atrage atentia celui iubit. Un alt obicei pentru a ghici viitorul consta in a privi un pahar cu apa neinceputa in care arunca o verigheta sfintita de preot in mijlocul caruia apare chipul ursitului. Tot pentru aflarea viitorului o fata dezbracata se aseaza intre doua oglinzi cu o lumanare in fiecare mana si priveste intens in oglida din fata. Se spune ca in oglinda din spate i se reflecta scene din viitor si imaginea viitorului sot.
De Sfantul Andrei se poate afla prognoza pentru anul urmator. Traditia spune ca se iau 12 cepe care se duc in podul casei si se lasa acolo pana in seara de Craciun. Fiecarei luni a anului ii corespunde o ceapa. Cepele care s-au stricat semnifica luni ploioase cu grindina, iar cele care au incoltit, luni favorabile pentru recolta. La fel se face si cu graul care este pus la incoltit pentru fiecare membru al familiei. Cel al carui grau este frumos si inalt se spune ca va avea un an bun cu bani si sanatate.

Daca in noaptea Sfantului Andrei este senin si cald, atunci vom avea o iarna blanda, daca este ger, vom avea o iarna grea.

ATENTIE! – acest post nu este nationalist, nu este xenofob, nu discrimineaza doar va atrage atentia cum suntem furati pentru 10-20 locuri de munca de 500 – 1000 euro fiecare ei o sa ne ia 5 miliarde EURO anual – INDIRECT adica 25% din avutia tarii fara macar ca sa banuiti!!!
Acest post este ONEST – STIINTIFIC – si foarte putin crestin sau patriotic, vrem progres dar nu vrem sa fim sclavii strainilor ca ei ne fura creierele!

Google intre leader si monopol – CEA MAI MARE HOTIE MONDIALA ACUM IN ROMANIA

Groupon s-au grabit cu versiunea de .ro,”Inregisrati-va”,”duopol “Recomanda altor persoana” .False positive, este joc Google si Groupon
Groupoin este tot al lui Google
Facebook este al lui Microsoft!

si mai sunt inca cateva dar aflatile si voi creiere lenese ce sunteti!

Va mai aduceti aminte de search engine-urile Internet anii 1998 – 2001 ?
Da, erau mult mai multe, de regula se confundau cu portaluri, Altavista, Lycos, AliBaba, Yahoo, Webcrawler, Excite, SavvySearch, Magellan sau inktomi? Erau atat de multe search engine-uri incat ajunsesera la aproape 10,000 search engine-uri, o fauna coloristica si o dezordine nemainantalnita.
Extazul Web a declansat la inceputul mileniului o adevarata explozie de site-uri si magazine electronice, s-au investit sute de miliarde poate mii de miliarde $ olari in acestea, programatorii si designerii si-au facut treaba, produsele erau pregatite in raft, vanzatorii si distribuitorii asteptau clientii, totul parea perfect pus la punct, dar, a trecut un an, au trecut 2 ani si iata cum investiile multimiliardice nu dadeau nici un fel de semn ca ar functiona, oare unde se gresise? Era vorba despre probabil cea mai mare greseala la scala mondiala in investitia intr-o tehnologie, ” esecul dot com-urilor”, s-au pierdut aproape 90% din acei multi bani investiti, a fost un dus rece neasteptat pentru majoritatea industriei online.
Greseala a pornit din dezordinea, anarhia organizationala si structurala a informatiei internet, search engine-urile urmand politici particulare private au dus la un haos nemaivazut astfel incat orice informatie pe Web esra nesigura, friabila, alunecoasa si implicit greu de folosit, aproape imposibil.
Astfel, pentru un mare brand sa isi faca reclama pe Altavista, spre exemplu, il putea costa 1 milion $ un cm de reclama vizibila timp de o luna pe acel portal, ori, daca vroia spre exemplu, Sony sau Panasonic ca atunci cand cineva cauta un electronic TV, CS, DVD, audio, etc ca sa apara primul in cautare platea o suma cu 4-5-6 zerouri lunar la search engine, evident, functie de notorietatea sa.
Pana aici nu pare a fi nimic in neregula, dar oare ce putea sa creada un surfer cand cauta un Televizor de exemplu si pe Altavista ii arata primul un SONY, pe Excite ii sarea in ochi in primele rezultate un Panasonic iar pe Lycos LG, mai mult si mai rizibil era cand pe celelate 1000 search engine-uri rezultatele la aceleasi “keywords” erau cu totul si cu totul alti furnizori, alte branduri, alte modele sau cu totul alte rezultate, era un haos de nedescris!
Fragmentarea informatiei, a trendurilor, stocurilor dublata de intrarea Chinei ca producator al majoritatii bunurilor vandute ON LINE, plus ca platile electronice nu erau asa de simple, clare, sigure inclusiv viteza scazuta a incarcarii paginilor Internet si generalizarea comunicatiilor prin telefonie mobila pe tot globul au dus inevitabil la prabusirea acestor afaceri online, astfel intre 2002 – 2007 antreprenorii si-au lins ranile si au limitat activitatile sale online catre prezentari si servicii cu valoare mica.
In acest interval temporar 1999 – 2001 in care toate search engine-urile au neglijat importanta performantelor functionale ale acestuia, au facut o mare greseala, aceea de a isi impopotona prea mult site-urile, astfel un portal obisnuit nu se incarca in 2 secunde ca Google ci in 20 secunde, portalul ofera toate nebuniile din lume de la starea vremii politica dating reclama vanzari online TV – Radio broadcast jocuri software seriale felicitari si chat asociat cu problemele software din acea vreme, playerul flash, java, tabele, rezolutia monitoarelor si incompatibilitatile html cu browserele de atunci i-au facut loc lui Google pe primul loc.
Cum s-a intamplat ca Google de pe locul 7000 (in 1998) sa ajunga pe 1 loc in 2002? Foarte simplu!
Sa luam studiul de caz al unui utilizator obisnuit, are nevoie de 30 de ori pe zi de un search engine, in loc sa astepte 30 x 20 secunde pe zi pana se incarca = 10 minute (caz fericit) a preferat sa utilizeze Google care se incarca in numai.. 2 secunde.. 30 accesari x 2 secunde =  60 secunde = 1 minut, sa nu uitam ca este enervant, frustrant si complet neproductiv sa astepti de 10 ori sa se incarce un portal (Altavista, Lycos, Excite, Yahoo) pentru a ii folosi search engine-ul cand poti sa accesezi doar un search engine rapid care furnizeaza de 2 ori mai repede rezultatele ce sunt de 3 ori mai precise / oneste / relevante.
Ca o neasteptata cauza a succesului Google as vrea sa mentionez si preponderenta utilizatorilor pentru “content” decat pentru “divertisment”, sau mai pe romaneste nu intra tot prostul sa se uite la poze ci erau mai mult oameni care aveau nevoie de informatii pentru studiu si productie ce nu aveau nici un chef sa astepte 1-2 minute sa se incarce pagina de web a portalului pe care isi mai pusesera banere cu reclama cam oricine venea cu bani multi.
Ca sa va faceti idee, iata cum se facea reclama pe Internet / Website-uri mai exact in acele vremuri 1998 – 2002.
Un antreprenor JOHN isi facea un site unde vindea produse sa zicem de tip PANGLICI, construia un site de regula in HTML daca afacerea era pana in 100,000$ sau PHP/MySQL daca depasea cateva sute de mii afacerea sa. Site-ul in majoritatea cazurilor era de prezentare, te interesa ceva, il sunai pe JOHN, vorbeai cu el la telefon iti trimitea marfa la usa si o plateai cash cand o primeai sau in avans. Totul pana aici pare usor simplu si ar fi trebuit ca practic magazinele obisnuite sa se mute toate online daaaaaaar!
Toata dezordinea, haosul si nebunia incepea de la reclama, de la felul in care se promovau website-urile: In mod clasic se alegeau 10-20-30-50 cuvinte cheie, plasate in sursa paginii, apoi scrise cat mai des si cat mai relevant in paginile sale pentru a fi gasit usor de catre “spiderele” (Scripturile) de cautare ale search engine-urilor.
Pentru a merge mai la sigur, puteai sa completezi un formular cu datele firmei, produsuluui, caracteristicile, perosane de contact la fiecare PORTAL, sa faci asta pentru 1-2-3-45 portaluri nu este foarte greu.. dar cand in fata ai 5000 de portaluri, cu tot entuziasmul te desumfli rapid.
Urmare a acestei probleme cu publicitatea prin completarea formularului de inscriere la Search Engine / Portal, actiune preferata deoarece decat sa te inregistreze aiurea cum te gaseste spiderul / scriptul website-ului mai bine te inscriai tu, a fost apariotia software-urilor tip SUBMIT , exemplu este Submit Wolf produs de catre Trellian.
Cu acewst software (existent si azi) compeltai o singura data formularul cu nume prenume firma telefon domeniu de activitate produse descriere serviciilor orar persoane de contact si toatwe detaliile care le vrei sa fi gasit in mod standard, si apoi seledctarea search engine-urilor / portalurilor unde vrei reclama, desigur, nu vrei ca produse de tip ADULT sa fie promovate pe site-uri / portaluri ca Disneyland, iti alegeai dupa “industrii” / “tara” / “varsta” / politic / cuitural / guvernamental si apasai butonul “submit”.
In mai putin de 30 de minute programelul te inscria la cateva mii ide website-uri, era parca, rezolvarea problemelor, dar aici au aparut alte si alte probleme, cum ar fi:
– sa spunem ca un binevoitor care are un asemenea programel te inscrie cu nume prenume adresa date firma si mai ales e-mail la 10,000 portaluri si search engine-uri ca si cum tu ai fi vanzator de gogosi, sau pornostar, in umatoarele zile adresa de e-mail ar incepe sa primeasca mii de mailuri publicitare de la mii de website-uri, iar ideea de a da “unsubscribe” de la acesti advertiser este cat se poate de nepotrivita, ai sa le confirmi ca valida adresa de e-mail si in loc de 2-3,000 e-mailuri zilnice primesti 10,000!
Iata ca la inceputul mileniului in 2000-2001 nu puteai avea controlul publicitatii online, nu puteai avea controlul imaginii, clientilor, distributiei, implicit al vanzarilor.
Pare a fi o situatie fara iesire, dar iata ca odata cu esecul dot-com-urilor acesta antreneaza si falimentul marilor portale care raman fara clienti dintr-o data si Google acapareaza vertiginos pana la 50% din aceasta piata.
Supravietuitorii Google sunt putini, MSN (microsoftt), AllTheWeb (abundenta de rezultate la cautari), HotBot, Teoma, WiseNut. Pe alta parte intra Facebook, Apple store, si Craigslist.
eBay-ul cade ca vistima colaterala in acest razboi fiind inlocuit incet si sigur de Craigslist, un site bazat exclusiv pe contect, eBay pierde datorita graficii abundente si greoaie, pattern-ul euristic al Google il favorizeaza clar semnificativ la rezultate pe Craigslist.
In inima searchengine-ului Google este dezvoltata o inteligenta artificiala care deja nu mai este controlabila, este mai mult decat euristica, invata singura si mai mult.. invata ce ii place si face fara sa i se zica ce sa faca, dovada FlashMob, emo, pwned killer zone, hoaxul, twitting, waving, spoof, flood, si multe alte fenomente ce par an u a avea legatura!
Dar din ce s-a hranit Google in acesti ani 1998 – 2002 cat a crescut? PE site-ul sau nu exista nici o reclama, nici un banner, nici un fel de grafica, designul absolut minimalist placut ascunde la fel ca apele linistite adancuri mari, Google castiga la “page ranking” adica, daca domnul John vroia sa apara primul la search cand cineva cauta  “John” atunci el trebuie sa plateasca lui Google 100,000$ lunar, iar compania JVC ca sa apara prima cand cineva cauta “TV” sau “Video” trebuie sa cotizeze lunar aproape 500,000 $, si acestia sunt bani pe bitzi, nu pe bunuri materiale, asa se aduna lunar cam 1000-2000-10,000 de branduri, furnizori, distribuitori,  care vor cu orice chip sa apara PRIMII in cautarile pe Google, desigur si |ION din Romania poate sa apara primul, dar in mod cert nu va plati 100,000$ lunar ci numai 1,000$ lunar, dupa audienta.
Incet si sigur marile portaluri se prabusesc zilnic, falimentele se succed in lant inexortabil, Geocities este achizitionat de Microsoft, Yahoo scapa razant de faliment datorita mailului gratuit oferit si messenger-ului, Lycos este istorie, DejaNews la fel, Alta Vista pierde pana la 90-93% din valoarea la bursa, Infoseek , Webcrawler, in mai putin de 3 ani se scufunda incet pana in anonimat.
Google pare sa nu aibe competitor, G-mailul primul mail de 1Gb spatiu inghite fulgerator mai mult de jumate din piata mailurilor gratuite online, ca sa isi consolideze pozitia achitioneaza in 2007 pentru 2.5 Miliarde $  – Youtube, cu mult curaj integreaza Web 2.0, emailul care iti omoara computerul si nu le mai omoara lor serverele si latimea de banda, astfel ca utilizatorul nu mai reancarca la “refresh” sau “check mail” toata grafica ci doar continutul nou, daca apare, intre timp Microsoft si Hotmail se mai chinuiesc cu fostul Web 1.0 inca un an pana reusesc si ei sa isi integreze Web 2.0 care nu sunt in stare sa nu ofere in continuare Yahoo Clasic si Hotmail Clasic, aceste detalii par minore, dar inchiputi-va 1 milion de utilizatori care dau  “check mail in acelasi timp”, poti sa ai cel mai mare mega superserver ca iti crapa explodand, pentru asta |Google inca din 1997 foloseste clustere, Akamai, data spreading si redundanta omniprezenta.
Felul genial, inteligent, practic si curajos al google dublat de discretia si modestia cu care serviciile lor sunt oferite in piata asigura un “nucleu tare si dens” din clienti multumiti, seriosi trensetteri, Google a preferat o crestere lenta, controlata, constant si sigura, au inteles ca succesul este asigurat de progresul controlat, un progres prea rapid duce la scaderea calitatii servicilor si intr-un final faliment iar cel prea lent (cum a fost al laptopurilor IBM care erau cu “numerele” in urma dar cu calitatea prea departe) ar duce la ramanerea in urma, iata ca Yahoodor supravietuieste, Microsoft isi da seama ca ignorand piata search engine-urilor incearca sa dea lovitura cu BING, dar ah, ce greseala, repeta controversata gresealace a facuto in 1998 cand a integrat in sistemul de operare browserul Internet Explorer, de data aceasta integreaza search engine-ul in browserul sau fapt ce atrage dezaprobarea nu numai a publicului ci si a numerosilor competitori, timpurile se schimba dar naravurile ba…
Pentru a isi consolida de data aceasta definitiv pozitia pe piata Goole lanseaza platforma de blogging – Blogspot cu foarte multe performante servicii gratuite care celelalte platforme de blooging nu le au cum ar fi: Google Insight, Google Analytics, Froogle, Ad Words, Ad Sense, si ca totul sa fioe de-a dreptul demential reuseste sa aduca in 2010 pe primul loc propriul browser Chrome 7 fapt care il consacreaza pentru multa vreme ca leader.
De partea celalalta surprizele insa apar de la noi concurenti, spre exemplu browserul Safari de la Apple cu layout-ul sau minimalist da tonul in materie de browsere, dupa o jumate de an toate browserele il imita! Fantastic! Oare cum de nu se satura oamenii sa imite pe cel mai bun???
In industria online, o alta surpriza, Facebook permite uploadarea fisierelor video in reteaua sociala (unde sunt cenzurate mai putin ca pe youtube), mai mult, se poate transmite prin webcam direct din Facebook si chiar lanseaza un mail gratuit.. in ultimele 2 luni Google este zgaltait zdravan dar culmea, actiunile scad foarte putin, deoarece piata publicitatii online este intr-o crestere formidabila si se pare ca la ora actuala majoritatea banilor pe publicitatea online ii ia.. Google…
Deci, sa presupunem ca, peste 5 ani, Google este si mai leader al publicitatii online si incaseaza 50% din reclama online, asta inseamna ca, daca un borcan de Iaurt costa 4 RON, pentru publicitate se cheltuie cam 50%, adica 2 RON, din cei 2 RON , 50% este publicitatea online, adica se chelltuie 1 RON pe publicitate opnline a iaurtului, din acestia, Google are jumate de piata, adica, 50 de bani, asta inseamna caa pentru orice produs ca iaurtul orice om din lume va lati.. 12,5% din valoarea produsului.
Cu alte cuvinte, noi vom plati pe viitor un “TVA” de 12,5% la google, pentru orice produs, va place asta?
Mai demult se numea dijma, sau zeciuiala, cum ar fi ca 100,000 de oameni (angajatii google) sa primeasca 10% din avutia planetei, adica un om de la Goolge sa fie platit de 20,000 ori mai bine ca un om obisnuit, de pe glob, ce credeti? Este corect?
Atunci ce va mai urma? Un nou monopol?
Estimarea mea este urmatoarea, am sa o denumesc “sindromul false positive” , est la fel ca si Coca Cola si Pepsi Cola, proprietarii sunt aceiasi, noi cand fugim de coca cola la pepsi sau de pepsi la coca cola noi tot acolo dam banii 🙂 asa ca.. false positiv va fi aparitia unui “rival aproape egal” al Google care va fi tot al lui Google, dar care, putini din voi stiu asta, poate ca numele acestuia este deja Apple? Poate ca numele acestuia este deja Facebook?
Tot ce trebuie sa nu uitam este ca in mana noastra se afla mouse-ul si ei nu sunt asa de destepti cum se cred.
Pentru cei care vor sa aprofundeze, recomand un link, as putea mai multe dar stiu ca nu va place sa mai cititi: www.SearchEngineShowdown.com

luati-va monopolul 🙂
AdSense,AdWords,Alerte,Analytics,App Engine,Blogger,Calendar,Checkout,Docs,FeedBurner,Gmail,Google Buzz,Google Friend Connect,iGoogle, Froogle,Merchant Center,Insights, Trends,Maps,Picasa Web Albums,Google,Google AdSense,Google AdWords,Google Alerte,Google Analytics,Google App Engine,Google Blogger,Google Calendar,Google Checkout,Google Docs,Google FeedBurner,Google Gmail,Google Buzz,Google Friend Connect,iGoogle, Froogle,Google Merchant Center,Picasa Web Albums,Google, Blogspot, bloguri, imperiu, Google Monopol,Google nazist, goiogle uratii, google strambi

De curand, din nestiuta, anonima pribegie, a rasarit un Nobel in dreptul tarii noastre la Herta Muller, al treilea, si pentru ce? Pentru ce literatura? Este rizibil-straniu-jignitor si chiar stupid, ar fi putut sa ii dea lui Nichita Stanescu acel Nobel sau daca nu, sa il dea Germaniei, din cate stiu autoarea se putea reantoarce in tara dupa 1990 dar a mai zabovit 20 de ani sa se lamureasca cat de patrioata sau romanca este, oare iti este necesara atat de multa minte si vreme sa iti dai seama un simtamant atat de firesc?.Tot  ea ne vorbeste acum de “sus” despre etica, adevar, bine, frumos cand a fugit la greu si a trait bine, mersi, in lux apoi vine inapoi direct ca un expert (specialistu` de la oras) direct pe post de leader.. Pardon? Al cui leader? Al cui reper cultural? In nici un caz al meu si banuiesc ca nici voi nu il considerati un ideal demn de urmat.
Ma intreb (retoric, desigur) de ce Henri Coanda nu a primit Nobel, sau insulina si penicilina de ce au adus Nobelul plagiatorilor? Nici macar prea  nobila, exceptionala Marie Curie nu este consemnata cu nobelul ce l-a primit in dreptul tarisoarei noastre desi ea vorbea, iubea, visa, credea in limba noastra si marea partea a vietii a trait in Romania.
Poate ca la ora actuala domnul Liiceanu este cel mai valoros dascal si erudit al anilor nostrii, ii multumesc pentru atitudinea sa verticala, dar mai ales ca nu si-a vandut sufletul de roman pe bombonele colorate cum multi o fac acum si i-a aplicat o mica lectie de modestie si respect, Domnule Liiceanu atitudinea dumneavoastra este exemplara si va felicit, mai multe detalii aici: http://www.romanialibera.ro/arte/oameni/dialogul-herta-muller-gabriel-liiceanu-moment-istoric-pentru-cultura-romana-200986.html

De un an au inceput sa apara multe carti despre Dacia, geti, pelasgi. despre istoria noastra ancestrala, este cred eu cea mai buna ocazie sa REANVIATI SUFLETESTE si SPIRITUAL si sa va salvati din starea de letargie emo-corporatist-consumist-sedentara in care va aflati acum 80-90% dintre locuitorii oraselor.

Am pus o fotografie a celor mai bune carti care exista acum in librarie si care v-ar putea face viata mult mai santoasa si frumoasa, daca uitati cine sunteti sau nu stiti aceste informatii de baza, nu puteti construi nimic trainic si frumos in viata voastra. Actuala literatura de taraba tip NLP / vanzari / reusita in cariera / aura personala / comunicare nonverbala paraverbala / manipulare / sunt niste sarmane concluzii, niste “dulciuri” spirituale. Daca mananci o ciocolata te simti bine pe moment si apoi te ia depresiile, endorfina, serotonina, dopamina nu sunt niste simple glande proaste. Insa nu acelasi efect va avea o lingurita de miere, aceasta nu ataca dintii, nu distruge sistemul digestiv, nu ingrasa, este mai sanatoasa decat orice “dulce”, ei bine, cartile din poza aceasta au efectul mierii pentru spirit iar NLP-urile corporatiste au efectul zaharului, distructiv.
Daca totusi nu va duce mintea sau bagajul de cunostinte, incepeti macar cu cartile ROMANESTI clasice din colectia Jurnalul National, cu cat mai vechi, cu atat mai bune!
Va garantez ca ve-ti fi fericiti apoi cu adevarat si ratele la banca se vor transforma intr-un vis urat de demult.
Din pacate sunt si foarte multe carti neprofesionist / nestintific scrise, derapaje de la tema cu accente protocroniste, ultranationaliste, extremiste, partinitoare, fanteziste sau a caror surse de informare sunt compromise ori trunchiate mai mult au mai putin intentionat.
Cu modestie, simplitate si sinceritate cred ca dintre toate sursele de informare existente la ora actuala ce ofera informatii cu privire la ce istoria noastra dinainte de era noastra (inainte de Iisus) cartea DACIA PREISTORICA scrisa de Nicolae Densusianu este cea mai de incredere, stiintifica, riguroasa, completa si bine inchegat material de studiu,  aceasta carte recomand cu maximul de incredere personal, daca mai gasiti alte carti/documente/informatii in acest domeniu, cat mai STIINTIFICE, sigure, pozitviste si nu senzationiste v-as fi recunoscator daca le mentionati la comentarii, suntem constienti ca intre curaj si prostie este oprapastie foarte adanca iar cunoasterea stiintifica ne va feri de erori sau extremisme.
Nicolae Densusianu este un scriitor si istoric de o autentica valoare, lucrarea aceasta va anunta epoca de glorie din spiritualitatea romaneasca 1920-1940, Mircea Florian, Conta, Nae Ionescu, Goga, Lucian Blaga, Vasile Parvan (cam la limita stiintei Parvan) apoi Nicolae Iorga… “Un popor care nu isi cunoaste istoria este ca un copil ce nu isi cunoaste parintii”

Vreau sa va arat ceea ce nu stiti poate despre voi cei din neamul meu hiperboreeic, vreau sa va arat cine sinteti si de unde veniti, iar unde va indreptati… din pacate, nu va pot spune nici eu si nu va poate spune nimeni, pentru ca locul in care vreti sa ajungeti depinde de fiecare si nimeni nu are dreptul sa spuna cuiva ce sa faca.
Cu toate ca din pacate, nimeni nu va poate arata viitorul, cred insa intr-un destin bun al Romaniei si intr-un destin bun al celor 23 de milioane de oameni care in ciuda epocilor tortionare ale istoriei prin care au trecut trec sau vor mai trece, ramin aceiasi oameni inteligenti, creativi, spirituali, muncitori, cu simtul umorului, rabdatori si buni.
“O, Lo, asculta si invata, invata si asculta… pe Pamint nu este nimic mai grandios decit omul, iar in om nu este nimic mai grandios decit mintea”
Maestrii Tibetani spun ca toti oamenii de pe planeta sint legati de pamint prin niste “fire” invizibile care fac conectia intre energia telurica a Pamintului si forta vitala a corpului, cea care intretine viata in organism. La rindul lor, aceste “fire” vin direct din centrul galaxiei si ajung la Pamint filtrate si focalizate de alte citeva stele si de Soarele nostru care este tot o stea. Este votba de chacrele ca in filmul Avatar!
De fapt, energia telurica a Pamintului si forta vitala a corpului sint una si aceeasi energie, cea pe care maestrii Tibetani o numesc “prana”. Exista o corespondenta directa intre energia telurica a locurilor in care se naste si traieste o populatie si nivelul ei de spiritualitate. In locurile in care aceasta energie abunda, se dezvolta de obicei mari civilizatii creeatoare care dau umanitatii mari religii si mari filozofii, descoperiri stiintifice, opere de arta, samd. In aceste locuri indicele de inteligenta, simtul artistic si fenomenul ESP (clarviziune, claraudienta, telepatie, telechinezie, puterea de a vindeca bolile prin bio-curenti, etc.) sint de obicei ridicate. Astfel, datorita acestei energii a planetei, oamenii pot comunica telepatic la distante mari, si multe alte lucruri care in realitatea conventionala par pure fantezii. Maestrii Tibetani spun ca pamintul Romaniei abunda in astfel de energie, mai ales in zonele muntoase.
Problema este insa, ca nu numai romanii, ci toti oamenii planetei s-au indepartat de natura pe care o abuzeaza cu iresponsabilitate, de legile si sursele spirituale pe care nu le mai inteleg. Ori natura se poate intoarce oricind cu furie impotriva oamenilor, iar acestia nu vor fi capabili sa primeasca ajutor de la sursele spirituale deoarece au incetat sa mai comunice cu acestea, nu mai “aud” si nu mai inteleg limbajul lor. Maestrii Tibetani spun ca intreaga civilizatie actuala este “saraca” si debalansata, deoarece se sprijina prea mult pe tehnologie si ignora partea spirituala. Daca miine s-ar intimpla un cataclism, oamenii nu ar fi capabili sa-l impiedice in ciuda realizarilor stiintifice si tehnologice extraordinare care s-au facut in ultimul timp. Aceasta, deoarece oricit de mult se straduieste omul, nu poate depasi anumite bariere si nu poate capata acces la alte dimensiuni pina cind nu evolueaza spiritual.
Prins intre colapsul tehnologic si lipsa de comunicare spirituala, omul s-ar trezi dintr-odata dezorientat si mai neajutorat decit un copil, intorcindu-se in timp record la stadiul de barbarie si semi-salbaticie din care cu mare greutate s-a desprins acum citeva mii de ani. In general vorbind, cu cit omul are la indemina mai putina tehnologie, cu atit trebuie sa se axeze mai mult pe partea spirituala pentru a putea compensa ceea ce ii lipseste.
Sint multi istoricii care sustin ca poporul roman a aparut si el, mai din greseala, mai din intimplare, pe cimpiile Carpato-Dunarene la o data improbabila, nu se stie cind – in orice caz mai la coada, dupa ce toti ceilalti inaltasera civilizatii monumentale – sau care emit teorii injurioase conform carora romanii (desi caracterizati printr-o omogenitate etnica pe care si-ar dori-o si alte popoare) sint rezultatul unei amestecaturi de triburi nomade si ramasite ale unor imperii in descompunere.
V-ati intrebat insa vreodata ce este istoria si cine sint cei care o scriu?… Se spune ca diferenta dintre Dumnezeu si istorici este ca primul nu poate schimba trecutul, pe cind istoricii o fac cu usurinta, acesta fiind singurul motiv pentru care Dumnezeu le face o favoare tolerindu-le existenta.
Istoria este, poate, una dintre cele mai arbitrare, cele mai iluzorii stiinte si tocmai de aceea, orice incercare de reconstituire a istoriei oricarui popor constituie o mare responsabilitate pe care un om cu bun simt nu si-o ia cu usurinta. Asa-zisele dovezi arheologice nu rezista mai mult decit citeva mii de ani. Oare cit de departe poate sa mearga cineva cu demonstratiile inapoi in timp, si pe deasupra, sa mai fie si sigur ca nu greseste?… Sint ridicole tentativele unora si altora care incearca sa acrediteze teorii sofisticate, conform carora ei “au fost cei dintii”, ei “au creeat marile culturi”, ei “au facut si au cistigat toate razboaiele” la care altii erau prea mici si neinsemnati ca sa participe, si in consecinta, ei sint cei care au toate drepturile si mai ales, dreptul de a hotari identitatea altora. Daca cineva isi aroga vreun drept, si-l aroga in virtutea altor considerente, dar in nici un caz acest drept nu este dat de istorie.
Celor care cred ca ei “au fost cei dintii”, le amintesc totusi ca in 1959 o expeditie paleontologica chinezo-rusa condusa de dr. Chu Ming Chen, a descoperit in desertul Gobi o piatra care s-a dovedit a avea vechimea de un milion de ani si in care era imprimata talpa unui pantof perfect asemanator pantofilor pe care ii purtam in ziua de astazi. Asa ca… e cam greu de spus unde, cine si care au fost primii.
Ce s-a intimplat insa, inainte de acele citeva mii de ani, “istorisite” de arheologie sau teoria marilor culturi? Poate cineva sa spuna care a fost scenariul derulat pe Pamint acum 28 – 52 – 200.000 – 400.000 sau 1 milion de ani?… Poate sa spuna cineva cu exactitate cum a aparut omul pe Pamint ori daca ciclopii sau uriasii din miturile Biblice si Universale au populat vreodata planeta in realitate?… Care a fost implicatia civilizatiilor extra-terestre din galaxia Andromeda sau constelatiile si sistemele solare Lyra si Vega, Hyades si Aldebaran, Sirius, steaua Barnard, Arcturus cu Upsilon Bootes, Draco, Orion si Alnilam, Zeta Reticula, Pleiade cu Alcyone si Taygeta (M45) si altele in evolutia speciei umane?… Prin ce tehnica au fost inaltate piramidele din Egipt si statuile colos din Insula Pastelui?… Dezlegarea enigmelor care abunda pe planeta Pamint, de la Poarta Soarelui din Tiahuanaco si pina in Sumer si Himalaya – aceasta ar fi adevarata istorie a omului.
Asa cum este, insa, inteleasa si mai ales practicata in societatea super-materialistica in care traim de vreo trei sute si ceva de ani, istoria este cel mai adesea un mijloc de agresiune, ceva in genul “iesi tu din casa si serveste-ma la la masa… si mai fa-mi si pantofii”. De fapt, nici nu e de mirare ca pe o planeta care pe zi ce trece, ofera tot mai putin comfort locuitorilor sai (datorita exploziei demografice, imputinarii resurselor materiale si mai ales, folosirii exclusive si intensive a energiilor conventionale – folosire care va da nastere in curind la dezechilibre ecologice si climaterice catastrofale), asa-zisele “istorii” sint facute si contra-facute in functie de interesele teritoriale, nevoia stringenta de hrana si energie.
Avind in vedere asadar, aceste fatete ale istoriei – definita de satiristul Ambrose Bierce ca “o naratiune (in cea mai mare parte falsa), de evenimente (cele mai multe neimportante), initiate de conducatori (in marea majoritate escroci) si duse la capat de oameni de rind (in cea mai mare parte ignoranti)”
– postul de fata nu isi propune “sa faca istorie”, ci doar sa expuna unele puncte de vedere care fac o conectie – zic eu, inedita – intre marile culturi ale lumii si cultura Carpato-Danubiana, si care in consecinta ridica interesante semne de intrebare.

Un pic despre geometria sacra
Geometria sacra nu este sinonima cu configurarea unor linii pe o suprafata plana, ci reprezinta structura morfogenetica care se afla la baza realitatii si a matematicii. Cei mai multi fizicieni si matematicieni moderni considera ca numerele reprezinta limbajul realitatii, adevarul este insa ca formele sint cele care genereaza toate legile fizicii.
Geometria sacra reflecta miscarea Spiritului in vid, fiind un adevarat “ghid” al miscarilor necesare pentru a ajunge de la un punct initial la lumea tri-dimensionala. Daca dintr-un punct oarecare (considerat punctul de plecare a Spiritului in vid), se incepe miscarea, singurele directii in care se poate deplasa Spiritul sint in sus, in jos, inainte, inapoi, la stinga si la dreapta. Cele sase directii pot fi conectate initial intr-un patrat, apoi intr-o piramida si inca o piramida, ceea ce da nastere la un octahedron (un corp geometric cu 8 fete triangulare, 6 colturi si 12 margini). Prin miscarea de rotatie a octahedronului ia nastere o sfera. Daca sfera astfel formata incepe sa execute aceeasi miscare dupa cele 6 axe initiale (in sus, in jos, inainte, inapoi, la stinga si la dreapta), in final iau nastere 6 sfere inter-conectate, plus o a 7-a sfera in mijloc. Prin miscarea de rotatie a celor 7 sfere incep sa ia nastere obiectele tri-dimensionale.
Urmeaza alte etape intermediare, foarte importante de altfel (formarea “florii vietii”, etc), dar a caror descriere nu isi gaseste locul in articolul de fata. Cert este ca in final rezulta cubul Metatron care incorporeza cele 5 solide Platonice (numite astfel dupa Plato, desi Pytagoras este cel care le-a descris cu 200 de ani inainte de Plato, numindu-le “solide perfecte” si desi in realitate, Pytagoras le-a preluat de la egipteni): cubul sau hexahedronul, tetrahedronul, octahedronul, dodecahedronul si icosahedronul.
Cele 5 solide Platonice sint baza lumii materiale. Nu exista practic nimic in Universul material, care sa incorporeze altceva decit cele 5 solide Platonice. Atomii sint sfere constituite dintr-un centru in jurul caruia norul electronic se misca cu 9/10 din viteza luminii. In diferite cristale, atomii se aliniaza in linie drepta, in triunghi, intr-un tetrahedron, un octahedron, un icosahedron sau un dodecahedron.
In 1973 cercetatorii fostului imperiu sovietic au publicat in “Komsomolskaya Pravda” rezultatul unui studiu comform caruia Pamintul nu este o sfera cum ne-am imaginat, ci un imens cristal cu dimensiuni angulare care dupa milioane si milioane de ani de miscare si eroziune, a capatat de fapt forma unei mingii. In concordanta cu cercetatorii sovietici, laturile angulare ale cristalului se afla acum sub scoarta terestra, forma cristalului fiind aceea a unui dodecahedron. Ulterior, alti cercetatori sovietici au elaborat o alta teorie conform careia Pamintul are o grila energetica constituita dintr-un dodecahedron si un icosahedron (douasprezece pentagoane si douazeci de triunghiuri echilaterale). De fapt, teoria grilelor Pamintului nu este de loc noua. Se spune ca in antichitate Socrate i-ar fi spus elevului sau Simmias ca “Pamintul adevarat privit de sus arata ca o minge alcatuita din douasprezece bucati de piele tesute intre ele”.
Un studiu al sistemului rusesc a confirmat fapt-ul ca de-a lungul laturilor poligoanelor exista regiuni cu activitate seismica si vulcanica mare. Punctele corespunzatoare nodurilor grilei sint centrele unor schimbari mari in presiunea atmosferica si in consecinta, uragane uriase se formeaza in aceste puncte. Curentele atmosferice si oceanice urmeaza acelasi sablon. In aceste puncte se gasesc adeseori zacaminte bogate de minerale sau petrol. Vortexurile sint totodata locul unor anomalii magnetice. Unul dintre ele “cade” in Estul Floridei, in asa-numitul “triunghi al Bermudelor”, cunoscut ca un loc de disparitie inexplicabila a navelor si avioanelor. La ora actuala, pe intregul glob, se cunosc douasprezece astfel de arii ale anomaliilor magnetice.
Evolutia civilizatiei umane este afectata de energia Pamintului. Multe dintre civilizatiile antice au inflorit in punctele de intersectie a poligoanelor. In ziua de astazi exista nenumarate aplicatii practice legate de curentele telurice si potentialul electric al atmosferei Pamintului, pe care unul dintre marile genii ale secolului XX, sirbul Nikola Testla, le-a intuit de altfel foarte bine. Anumite statii atomice moderne trebuie construite in locatii geomterice pentru a functiona corespunzator, iar sistemele de comunicatii ale submarinelor se folosesc de grilele energetice. Insasi bomba atomica este un dispozitiv geometric care necesita pozitionare geometrica pentru a fi detonata.
In paranteza fie spus, sistemul grilelor este confirmat nu numai de constatarile practice, dar apare si daca te uiti la harta Pamintului in dimensiunea astrala cu “ochii mintii” – procedeu numit generic clarviziune. Nu stiu ce spun calculele super-sofisticate sau tehnologia ultra-avansata, insa pe harta Romaniei privita in dimensiunea astrala apar patru mari puncte energetice. Trei apar deosebit de active (ca niste tulumbe de fum gris, usor albastrui), unul in zona Muntii Lotrului – Muntii Retezatului, altul in zona Miercurea Ciuc si altul la S-V de Constanta si N-V de Mangalia. Ultimul pare a fi deosebit de important pentru echilibrul energetic al intregului teritoriu (un fel de nod de ghidaj al energiei telurice) si legat de alte puncte din zona Marii Negre. Acest punct avantajeaza din pdv energetic Mangalia. In dimensiunea astrala, Marea Neagra arata putin adinca in comparatie cu alte mari (ceea ce pare a fi un inconvenient), iar fundul marii coboara in trepte abrupte. Este ca si cum ai merge pe o cimpie insorita care coboara initial in doua – trei trepte line si apoi aluneci dintr-odata intr-un abis intunecos presarat cu caverne pe fundul marii, dar si pe peretii laterali stincosi si rosiatici. Cu exceptia petrolului despre care se stie, probabil ca in viitor vor mai fi descoperite alte doua zacaminte, dintre care cel plasat cel mai la S-E va fi exploatat, fiind cel mai mare si cel
mai bun sau in orice caz diferit de exploatarile anterioare, aparind mai gras la pipait. In sfirsit, al patrulea punct energetic, mai putin activ, apare in zona Brasovului.
Bucurestiul apare strabatut de la N-E la S-V de o linie in zig-zag asemenea cifrei 4 stilizata, care imparte orasul in doua zone, cea de N-V mai compacta, cu un pamint negru-rosiatic si cleios, mai stabila din pdv tectonic, iar partea de S-E rarefiata, nisipoasa si vulnerabila, eventual puternic afectata in cazul unui seism serios. Instalatiile de gaze par a fi un hazard, nu tevile care se vad la suprafata, ci conductele ingropate in pamint si care trec pe sub asfalt. Partile liniare par a fi mai noi, din materiale mai bune, ceva nu e in regula insa cu partile de curbura si mai ales cu jonctiunile care apar vechi si ruginite, in pericol de a exploda si a produce foc. Partea de S-E a orasului apare legata energetic printr-o linie de zona Hirsova – Tandarei, iar din aceste puncte porneste spre muntii Vrancei o alta linie care se intinde de-a lungul unei falii ce seamana cu o prajitura Dobos (alcatuita din straturi de pamint galben-argilos care alterneaza cu citeva straturi de roca) si de-a lungul careia exista in interiorul pamintului o crevasa, o crapatura mare care se intinde pe citiva kilometri buni. Linia energetica care uneste partea de S-E a Bucurestiului cu “falia Dobos” pare a fi sensibila la energia eclipselor (mai exact a energiilor de dupa eclipsa), relatia dintre cele doua tipuri de energii fiind aceea dintre un pistol si un tragaci. Eclipsa din aceasta vara mi se pare extrem de periculoasa si in acelasi timp inceputul unui sir de eclipse care se vor intinde pe parcursul urmatorilor doi-trei ani si care vor afecta in mod vizibil cimpul electro-magnetic al Pamintului, intensificind activitatea seismica si vulcanica, mai ales a vulcanilor din zonele calde. Astfel multi vulcani considerati inactivi vor incepe sa erupa si altii noi vor apare in locuri in care nu s-ar fi putut banui existenta lor, toate acestea concomitent cu schimbari drastice in sabloanele climatice din jurul globului.
In dimensiunea astrala, pe harta Bucurestiului apar nori negri de fum care la ora actuala sint concentrati in special in partea de N-V, ca si cind in acea parte a orasului ar exista cele mai mari dispute, neintelegeri, certuri si ura. Doar v-am explicat mai inainte ca energia oamenilor are legatura directa cu energia telurica, precum si cu grila energetica a Pamintului care se afla in atmosfera. Tot ceea ce gindesc oamenii si felul in care vorbesc sau se manifesta se rasfringe ulterior asupra energiei telurice si a grilei atmosferice in acelsi mod in care energia telurica, cimpul electro-magnetic al Pamintului se rasfringe in permanenta asupra comportamentului uman. Ori de cite ori energia oamenilor devine mult prea negativa, da nastere la fenomene de nedorit, cum ar fi schimbari catastrofale ale vremii, miscari tectonice de anvergura, samd. Norii care planeaza asupra Bucurestiului sint ura si agresivitatea pe care oamenii o manifesta unii fata de altii, violenta limbajului, crimele si injustetea care s-au perpetuat de-a lungul anilor, durerea celor asupriti si neputinciosi vis-a-vis de cruzimea si egoismul celor puternici, samd. Vreau sa va spun ca astfel de nori energetici (nori karmici) apar nu numai in acest punct al globului, ci si in altele in care oamenii au purtat razboaie singeroase, unde au existat convulsii sociale masive insotite de violenta sau unde oamenii au suferit peste limita umana. Uneori acesti nori planeaza asupra unor astfel de regiuni pentru ani si ani de zile, de cele mai multe ori pentru zeci sau sute de ani, pentru ca in final sa se manifeste in planul fizic sub forma calamitatilor naturale. Din acest punct de vedere proverbul romanesc “nu-i mai rabda pamintul” este cit de se poate de adevarat si intelept. Nu vreau sa mai spun nimic, insa exista un continent (slava Domnului, nu America) care a fost abuzat si are “inmagazinate” de sute de ani astfel de stocuri de energie karmica si care, zic eu, va experimenta probleme majore (pina la disparitie in apele oceanului) in primii citiva zeci de ani ai secolului viitor din aceasta cauza. Nu stiu ce planuri de jaf si cotropire mai au oamenii pentru secolul care vine, dar sa vedeti ce planuri de anvergura are Dumnezeu cu oamenii de data aceasta! Tot ceea ce pot sa va spun este ca prin fenomenul de procesiune a echinoxurilor, reorientare a stelei polare si schimbare a cimpului electro-magnetic al Pamintului, vor avea loc o “purificare” a planetei si mai ales, a constiintei oamenilor. Tot ceea ce va trece “testul purificarii” va continua sa existe intr-o alta dimensiune, iar pentru toti ceilalti acest fenomen Cosmic care “bate la usa” va fi sfirsitul civilizatiei lor.
Sint inspaimintatori acesti nori grosi si intunecati, ca de vata, care se invirtesc deasupra Bucurestiului si dinspre care se aud zgomote care seamana cu mugetele unor animale ranite. Este ca si cum cineva ar scrisni in permanenta din dinti, iar din cind in cind din vortexurile energetice ale norilor se aude venind cite un urlet prelung care seamana cu urletul unor lupi infometati in noptile de iarna – este ca si cum s-ar auzi un urlet de moarte. Dupa cum am spus mai inainte, norii sint stationati de multi ani asupra partii de N-V. Important este sa nu treaca linia care din pdv energetic desparte orasul in doua, de la N-E la S-V (sos. Afumati, Colentina, Calea Rahovei, sos. Alexandriei).
Nu as fi spus absolut nimic despre acest cutremur, daca nu as fi crezut ca lucrurile pot fi oarecum schimbate, sau poate chiar oprite din evolutia lor. Am invatat de-a lungul anilor ca nu are nici un rost sa previi pe cineva daca prin aceasta nu-i poti schimba soarta. De multe ori, n-are rost sa te previi nici chiar pe tine insati. Am prevenit atit de multi oameni si pina la urma, acestia au facut ce au facut si tot acolo au ajuns, astfel incit am ajuns si eu la concluzia ca orice clarviziune este de multe ori inutila. Explicatia este data de legea karmei, cu alte cuvinte, chiar daca stii ceva cu precizie, nu poti totdeauna sa impiedici sau sa influen-tezi desfasurarea evenimentelor pentru ca
nimanui nu ii este permis sa intervina si sa schimbe karma pe care o au oamenii.
Asadar, v-am spus toate acestea despre harta astrala a Bucurestiului, nu ca o prezicere – de-oarece fereasca Dumnezeu sa se implineasca asemenea preziceri si sper sa gresim noi, clairvoyantii – ci in speranta ca oamenii vor deveni mai toleranti unii fata de altii, iar clasa politica conduca-toare mai responsabila fata de poporul pe care a fost aleasa sa-l conduca, mai induratoare si mai compasionata fata de cei multi si neputinciosi, in sfirsit in speranta ca oamenii isi vor intoarce fata spre Dumnezeu, astfel incit acesti nori grosi de energie karmica se vor risipi si nu se va ajunge la un climax catastrofal. Este o mare tristete ca cei mai multi din clasa politica conducatoare a Romaniei (cu exceptia citorva figuri publice si a altor citiva care stau in umbra – pentru care oamenii de conditie de oriunde au respect chiar daca nu se manifesta) sint atit de egoisti, rapace si lipsiti de clementa fata de oamenii care i-au ales… de altfel in mod foarte democratic, nu-i asa?
Unde s-a mai pomenit ca intr-o tara Europeana si intr-un oras considerat odata “micul Paris”, femeile sa-si abandoneze ori sa-si vinda copiii fara sa le pese unde ajung acestia sau ce se intimpla cu ei?… Pentru care motiv batrinii – care de la Kominternul Anei Pauker pina la democratia originala a lui Zoe Petre, au fost generatia macelarita, prostita cu tot felul de sloganuri si sacrificata fara mila – trebuie sa ramina fara case si sa ajunga sa cerseasca pe strazi?…
Cum este posibil ca oameni amariti sa ajunga sa-si puna reclama la mica publicitate din ziare despre vinzarea unui rinichi, pentru a-si putea plati datoriile ori in speranta ca astfel vor putea asigura un trai mai omenos familiilor lor?… Oare nu va dati seama ca s-a ajuns deja la anomalii sociale absolut inadmisibile? Cum veti raspunde pentru toate acestea in fata istoriei?… Oameni buni, in ceasul al doisprezecelea, mai intorceti-va fata catre Dumnezeu, caci veti vedea ce n-ati mai vazut de cind sinteti. Fereasca Dumnezeu, daca acest cutremur cataclismic va avea loc, va urca undeva catre limitele maxime de intensitate si va dura ingrozitor de mult. Multe cladiri, precum si o biserica cu peretii albi din centrul orasului se vor scufunda pur si simplu, iar alte biserici tot din centru vor exploda, prefacindu-se in milioane de cioburi de caramida rosie. Nu e niciodata prea tirziu sa-ti aduci aminte de Dumnezeu. Nu stiu ce altceva ar mai trebui spus, poate doar inca odata, sa se acorde atentie conductelor subterane de gaze si a tot ceea ce este inflamabil sau care ar putea exploda (mai ales in centru si partea de S-E a orasului), deoarece se vad focuri mari care ies din pamint si care vor necesita doua-trei zile si eforturi disperate pentru a putea fi stinse.
As putea sa va mai spun multe alte lucruri, dintre care unele “politice” ca sa le spunem asa, care “se vad” in holograma viitorului, insa nu o fac deoarece acesta nu este un articol politic in primul rind si in al doilea rind, pentru ca orice fel de preziceri politice sint speculate si mistificate de cei care spera ca ei vor fi “alesii Domnului” pentru scaunele prezidentiale, regale si de orice alt fel – nu are importanta ce fel de scaune, numai scaune de domnie sa fie.
In sfirsit, tot ceea ce pot sa va mai spun, este ca urmatoarea schimbare politica va fi adusa de o coalitie nationalista de centru (coalitie care de fapt, si din logic este singura formula care mai poate schimba lucrurile in bine pentru Romania).
Eclipsa din vara aceasta va modifica multe din istoria si politica tarii. Initial, efectele vor fi negative, insa impactul ulterior va fi pozitiv, marcind o schimbare in bine a constiintei oamenilor, un fel de “trezire” daca vreti, astfel incit toata lumea va pune mina de la mina pentru redresarea situatiei generale.
Revenind la punctele energetice, logic este ca trebuie sa fie cu mult mai multe decit cele patru de care v-am vorbit inainte si pe care le vad eu, luind in consideratie numai zona Vrancei, de exemplu. De asemeni, in Transilvania trebuie sa se afle astfel de puncte (pe care insa eu nu le discern), avind in vedere ca in zona Muntilor Apuseni apare o fisie foarte luminoasa si rarefiata care trebuie sa fie echivalenta unui zacamint. Fisia respectiva este constituita din doua potcoave care se afla la baza Muntilor Apuseni si se suprapun in mare parte. Perceptia mea ca in aceasta zona vor fi descoperite in viitor, nu mai mult de doi-trei ani, zacaminte valoroase ale unui minereu depozitat supra-etajat in doua pungi aflate la adincimi diferite. Nu stiu despre ce minereu poate fi vorba (nu este aur, dar straluceste puternic sub forma unor raze), insa aceasta descoperire viitoare poate face o mare diferenta pentru economia Romaniei. Cred insa ca exploatarea lui va fi la inceput un motiv de discordie din cauza strategiei si a mijloacelor de exploatare care se vor dovedi insuficiente sau neadecvate. De asemeni, exploatarea acestui minereu poate creea dezechilibre in curentii telurici ai zonei, fiind intr-un fel contra-indicata, iar una dintre cele mai mari nebunii pe care o poate face omul este sa se joace cu curentii telurici.
De asemeni, la Nord de Tirgu-Jiu exista o zona vulcanica in formare, respectiv a inceput de mult timp sa se acumuleze o energie care fierbe adinc, care “uruie” la 6 kilometri in interiorul Pamintului si care deocamdata este imperceptibila, dar care se va manifesta in viitor sub forma unui vulcan tinar care va erupe, periclitind doua masive muntoase si trei sate aflate in panta pe masivul din dreapta.
Mai sint multe alte lucruri care se vad pe harta Romaniei in dimensiunea astrala. De exemplu, undeva in padurile de pe dealurile care inconjoara comuna Jaristea de pe linga Focsani exista o mica  comoara care a fost ingropata de un mic domnitor, logofat sau curtean cu un grad foarte inalt, care a fugit ca sa-si salveze viata si aplanuit sa se intoarca intr-o buna zi sa-si dezgroape comoara, dar nu a apucat sa se mai intoarca niciodata. Nu pot sa-l localizez foarte bine in timp, cred ca vorbim de cineva care a trait in secolele XVII – XVIII, insa in orice caz in pamint se vad doua ladite mai mari si una mai mica, in care se gasesc vreo doua perechi de paftale de aur uriase, podoabe femeiesti din pietre semi-pretioase gen chihlimbar sau agate, monezi dintre care unele de aur cu o dimensiune neobisnuit de mare si unele documente, citeva ceasloave legate in piele care contin mai mult date adminstrative si citeva suluri cu un scris pe care nu pot sa-l inteleg si care intr-adevar au valoare istorica. Toate acestea vor fi descoperite intr-o buna zi din greseala de taranii localnici si vor intra in patrimoniu. In Marea Neagra, dupa parerea mea exista o zona de forma aproximativ circulara, unde apa este mica si care apare “moarta”, in care viata aproape ca a incetat sa mai existe datorita lipsei de respect a omului fata de natura, iar alte doua asemenea zone mai mici deocamdata, aflate mai la Sud si la S-E, sint in formare. Alte lucruri se vad pe fundul marii si in peretii laterali, milioane de alte lucruri in scoarta terestra (cum ar fi zacaminte de gaze nedescoperite inca), insa descrierea tuturor acestor lucruri nu isi gaseste locul in articolul de fata si de fapt in nici un fel de articol.
Acesta este felul in care vad eu harta Romaniei in planul astral si v-am spus toate acestea numai pentru a intelege ca nu numai oamenii sint vii – ci planeta este o fiinta vie, in “venele” careia curge viata care genereaza toate bogatiile de care ne folosim si cu care reusim sa supravietuim in aceasta dimensiune frustranta a limitarilor. Este numai in dezavantajul oamenilor ca au incetat sa inteleaga ideea de unitate a naturii si a intregului Univers. Daca o tratezi cu intelegere si respect, natura iti va oferi ea singura tot ce ai nevoie ca sa supravietuiesti. In caz contrar, este atit de usor si simplu pentru natura sa se descotoroseasca de prezenta incomoda a omului incit trebuie sa fii de-a dreptul inconstient pentru a sfida pamintul care te tine si te hraneste.
Viata din “venele” Pamintului este energia descrisa de modelul grilelor al cercetatorilor rusi. Iar modelul grilelor rusesc nu este nimic altceva decit este energia “chi” descrisa de chinezi, “ki” descrisa de japonezi, “mana” in limba nativilor din Hawaii, “ka” descrisa de egiptenii antici si “prana” descrisa de hindusi. Aceeasi energie “curge” in noi si ne da viata, fiind energia vitala din meridianele corpului pe care medicina traditionala chineza o “regleaza” prin acupunctura si care in planul astral apare stralucitoare, de un verde-fluorescent intens.
Solidele perfecte descrise cu multe mii de ani in urma de geometria sacra a faraonului Akhunaton sint cheia intelegerii nu numai a energiei telurice a Pamintului, ci a multor secrete, printre care si cheia intele-gerii cimpului magnetic al omului.
Mitoza este procesul de diviziune celulara prin care ia nastere organismul uman. In cursul acesteia, zigotul (rezultat din contopirea ovulului cu spermatozoidul) se divide in 4 celule – care nu sint altceva decit un tetrahedron inscris intr-o sfera – apoi in 8 celule care constituie o stea tetrahedronica. Steaua tetrahedronica din aceasta faza a mitozei va alcatui centrul geometric al viitorului organism, va ramine situata la baza coloanei vertebrale in zona perineului, toate cimpurile si grilele energetice ale organismului raminind centrate pentru restul vietii in jurul acestei stele. Omul are trei corpuri: fizic, mental si emotional. Cimpurile energetice din jurul corpului uman, sint alcatuite din trei stele tetrahedronice corespunzatoare corpurilor fizic, al celui mental si al celui emotional.
O stea tetrahedronica este alcatuita din doua tetrahedroane, respectiv doua piramide cu fete triunghiulare intre-patrunse (astfel incit steaua tetrahedronica seamana cu steaua lui David, numai ca este tri-dimensionala si are opt colturi). Cele doua tetrahedroane reprezinta energia masculina (tetrahedronul cu virful in sus) si energia feminina (cel cu virful in jos) aflate in balanta. Cimpul stelei tetrahedronice mentale este de natura electrica, masculina si se roteste spre stinga. Cimpul stelei tetrahedronice emotionale este de natura magnetica, feminina si se roteste spre dreapta. Cimpul stelei tetrahedronice a corpului fizic nu se roteste. Exista un tub care strabate organismul si care uneste virfurile celor trei stele tetrahedronale (ale corpurilor mental, emotional si fizic). Daca invatam cum sa circulam energia (“prana” sau “ka”) prin acest tub (inter-conectind corpul mental sau mintea, corpul emotional sau inima si corpul fizic) printr-o ratie geometrica specifica si cu o anumita viteza, determinam si rotirea stelei tetrahedronice a corpului fizic. Astfel se ajunge la creearea unei “MerKaBa”, adica la rotirea in directii opuse a campului electro-magnetic care incorporeaza atit corpul fizic, cit si spiritul.
In egipteana veche “Mer” defineste cimpurile de energie care se rotesc, “Ka” inseamna spirit si “Ba”, corp sau realitate, iar in limba ebraica Mercaba se traduce prin “trasura” (adica vehicol luminos). Cimpurile de lumina ale unei MerKaBa, care se rotesc in directii opuse constuite un vehicol care poate calatori oriunde in timp si spatiu. Daca cineva stie sa-si activeze MerKaBa, acesta poate calatori instantaneu oriunde in Univers si se poate transpune instantaneu oriunde in timp, metode – popularizate de altfel ca “stiintifico-fantastice” in filmele si romanele de fictiune – sub numele de “tele-portare” si “tunelul timpului”.
MerKaBa este asadar o metoda de propulsie anti-gravitationala si un vehicol de calatorie spatiu-timp. Aceasta a fost initial descrisa la scoala misterelor faraonului Akhunaton, apoi cunoscuta de mentorii spirituali ai religiilor din toate timpurile, masterii si yoghinii din Himalaya, transmisa ca “un secret” din generatie in generatie in jurul lumii de-a lungul veacurilor si mileniilor. Desenul lui Leonardo da Vinci arata de exemplu, ca acesta avea cunostinta de conceptul MerKaBa. In lumea contemporana a fost “redescoperita” de catre Einstein prin Teoria Cimpurilor Unificate publicata pentru prima oara in 1925-27.
Avind in vedere ca depasirea barierei spatiu-timp implica nivele de vibratie foarte inalte, chiar daca cineva invata (prin practica yoghina) sa-si construiasca MerKaBa, daca nu are o dezvoltare spirituala corespunzatoare, nu va reusi sa controleze vibratiile respective si nu va reusi sa ramina in dimensiunea in care calatoreste.
Cimpul electro-magnetic al omului are asadar o imagine geometrica, a unei stele cu centrul in regiunea perineului la baza coloanei vertebrale care se intinde pe un diametru de 16,80 metri. Virful tetrahedronului masculin se afla totdeauna deasupra capului si are lungimea unei miini. Baza tetrahedronului masculin se afla deasupra genunchilor daca stati in picioare, iar daca va asezati, baza se muta in consecinta, aproape de podea sau pamint. Daca stati intins pe pamint, jumatate din tetrahedronul masculin se afla in pamint. Baza tetrahedronului feminin se afla totdeauna in regiunea plexului solar, fie ca stati in picioare sau pe scaun. Daca stati in picioare, virful tetrahedronului feminin intra (cit lungimea unei miini) in pamint. Daca stati pe un scaun, virful se muta in jos corespunzator. Daca stati intins pe pamint, mai mult de jumatate din tetrahedronul feminin intra in pamint.
Aceasta metoda de propulsie anti-gravitationala si vehicol spatiu-timp a fost folosita de mentorii spirituali sau masterii tuturor timpurilor. Ceea ce cunoastem din religie sub numele de ascensiune sau “inaltarea la ceruri” este de fapt, o metoda de a “te muta” in mod constient dintr-o lume dimensionala intr-alta, luindu-ti si corpul fizic cu tine, folosind principiul MerKaBa. Ascensiunea este diferita de resurectie sau “inviere” care inseamna sa mori si sa-ti refaci corpul de lumina ulterior in alta dimensiune.
Isus din Nazareth, al carui nume real era de fapt Immanuel, a fost un astfel de master, care a trait multi ani in Tibet inainte de a aparea ca propavaduitor al religiei crestine in Ierusalim. Nu se stie prea mult despre viata secreta a lui Isus in Tibet (decit citeva date sumare despre trecerea lui pe linga muntele Everest si sederea lui la Lasha, locul in care palatul lui Dalai Lama a fost construit in secolul XVII), cert este insa ca daca astazi el ar trai pe Pamint, ar fi considerat un yoghin, un sadhu, un master sau mahavatar – manifestarea lui Dumnezeu pe Pamint. Exista in jur de 2000 de masteri care prin fenomenul de ascensiune au ajuns in alte lumi dimensionale ale Pamintului si contribuie in mare masura la mentinerea echilibrului planetar. Acestia sint imortali, pot manifesta oricind un corp fizic aparind din cind in cind in lumea materiala si traind vesnic tineri cite doua – trei sute de ani, dupa care dispar nu se stie unde. Sint un izvor de invataturi si intelepciune, precum si al unor minuni greu de crezut sau conceput pentru nivelul actual de dezvoltare al mintii umane – trec prin pereti, leviteaza, “calca pe apa”, stau nemiscati fara sa consume absolut nimic cite 45 de zile, stau ingropati cu lunile sau cu anii dupa care revin la viata, materializeaza si dematerializeaza obiecte, comunica telepatic cu toti cei care pot sa-i “auda” indiferent unde se afla acestia, raspund la intrebari si explica, deschid dimensiuni astrale, reverseaza situatii si intervin in legea karmei, vindeca boli, binecuvinteaza pomi care incep sa infloreasca continuu in timpul iernii si alte lucruri care iti taie rasuflarea. Stelele tetrahedronice, respectiv cimpurile electro-magnetice, exista nu numai in jurul corpului uman, ci si in jurul tuturor planetelor si al Soarelui, dovedind inca odata, in acest fel, ca planetele au viata si sint vii ca si noi. Daca se inscrie o stea tetrahedronica intr-o sfera, cele doua baze ale celor doua tetrahedroane vor atinge sfera la 19,5 grade Nord si Sud. Pata rosie a lui Jupiter se afla la 19,5 grade latitudine, marea pata intunecata a lui Neptun se afla la 19,5 grade, se crede ca si Uranus are o pata intunecata tot la 19,5 grade latitudine Sudica, iar Saturn are doua benzi ca doi nori la 19,5 grade latitudine Nordica si Sudica. Pe Pamint vulcanul Maunakea din Hawaii se afla la 19,5 grade latitudine Nordica. Activitatea petelor Solare este cea mai intensa la 19,5 grade latitudine Nordica si Sudica. Exista asadar, pe orice planeta, o puternica concentrare a energiilor planetare la 19,5 grade latitudine Nordica si Sudica. In jurul tuturor planetelor exista trei stele tetrahedronice care se rotesc si creeaza cimpuri electro-magnetice.
Avind in vedere ca steaua tetrahedronica reprezinta un factor cheie in intelegerea cimpurilor magnetice ale omului, planetelor si Soarelui, in intelegerea vietii, creatiei si evolutiei in Univers, nici nu e de mirare ca steaua lui David (cunoscuta in antichitate si sub numele de “sigiliul lui Solomon”) a devenit un simbol atit de important si de venerat. Steaua lui David cu 6 colturi nu este altceva decit reprezentarea bi-dimensionala a stelei tetrahedronice tri-dimensionale cu 8 colturi.

OCTOGONUL – arhetip romanesc

Aflat intr-o vizita in India, in 1868, colonelului englez James Churchward i s-a permis accesul la anumite documente antice religioase secrete, o “biblioteca” de tablite de piatra scrise in limba Naacal, care dezvaluiau existenta a unui vast continent in mijlocul Oceanului Pacific. Documentele atestau ca numele respectivului continet era Mu (ceea ce in traducere inseamna “Pamintul-mama”), acesta gazduind o civilizatie infloritoare si incredibil de avansata pentru o epoca istorica aflata cu zeci si sute de mii de ani in urma. Stiinta locuitorilor continentului Mu era cu mullt mai avansata decit ceea ce cunoastem noi astazi, printre altele acestia avind abilitatea de a manipula gravitatia.
In concordanta cu tablitele Naacal, omul a aparut pentru prima oara pe Pamint in continetul Mu, acum 200 de milioane de ani. In cele din urma continentul Mu (rebotezat ulterior Lemuria de catre aturalistul englez Philip Sclater deoarece acesta a considerat ca speciile de lemurieni au evoluat initial acolo), s-a scufundat in urma unui cataclism provocat de emisii de gaze inmagazinate in caverne uriase aflate sub fundul oceanului. Din fostul continent Mu, au ramas pina in ziua de astazi numai Australia si citeva insule, printre care Hawaii, Tonga si Insula Pastelui. Este interesant de notat faptul ca in limba nativa a locuitorilor din Hawaii se regaseste si astazi numele de “Mu” atribuit legendarului continent din care insulele lor au facut odata parte.

In concordanta cu cercetarile colonelului Churchward, locuitorii continentului erau monoteisti, practicind cultul Soarelui, acesta fiind considerat ca o expresie fizica a Divinitatii (Divinitatea fiind Soarele spiritual care nu se poate vedea).

Soarele era reprezentat printr-o stea cu opt colturi (care se poate inscrie deci, intr-un octogon), cu un cerc in mijloc. Tot dupa marturia colonelului Churchward, insusi blazonul regal al tarii Mu, avea drept simbol steaua cu opt colturi si o cruce in interiorul acesteia. Se pare ca steaua cu opt colturi, precursoarea octogonului, descoperita de colonelul James Churchward in arhivele religioase din India, este unul dintre cele mai vechi simboluri Solare din lume, vechimea acestui simbol atestata in documente, fiind de 35.000 de ani B.C.

Este de necontestat faptul ca cea mai grandioasa civilizatie care s-a dezvoltat in emisfera Vestica si una dintre cele mai marete care au evoluat vreodata pe Pamint, a fost cea mayana. Dovezile arheologice si sursele istorice atesta ca asa-numitii indieni Maya sint o populatie mongoloida care a parasit Asia in doua valuri, cu 28.000 si 12.000 de ani in urma, a traversat strimtoarea Bering si continentul Nord American, stabilindu-se in final in America Centrala, pe teritoriul care astazi este impartit intre Mexic, Honduras, Belize si El Salvador. In parte aceleasi surse si in plus cele oculte, acrediteaza ideea ca acestia ar fi fost initial o populatie refugiata din Atlantida, continentul scufundat cu 12.000 de ani in urma in apele oceanului Atlantic. Cert este ca mayanii au dezvoltat un sistem de scriere hieroglifica care nici macar astazi nu a putut fi descifrat in totalitate, sisteme matematice, astronomice si astrologice complexe, precum si un calendar atit de exact, incit acesta poate indica cu precizie orice zi dintr-o perioada de 370.000 de ani.

De fapt, mayanii (ca si urmasii acestora, aztecii, ca de altfel intreaga populatie de amer-indieni a Americii Centrale) foloseau doua calendare diferite. Un calendar solar dupa care se orientau cei care se ocupau cu agricultura, legile si finantele. Acesta era alcatuit din 18 luni de cite 20 de zile fiecare (insumind asadar 360 de zile), plus 5 zile la sfirsitul anului, considerate de altfel nenorocoase. Anii bisecti erau ignorati pentru un interval de 52 de ani, la sfirsitul caruia se adaugau 13 zile (recuperindu-se astfel zilele ignorate), si intregul ciclu se relua de la inceput. Cel de-al doilea calendar, numit “calendarul sacru”, era cel dupa care se desfasurau evenimentele religioase, festivalele si prezicerile, fiind alcatuit din 13 saptamini a cite 20 de zile fiecare, cu un total deci, de 260 de zile. Atit calendarul civil, cit si cel religios erau urmate in paralel, ajungindu-se ca acestea sa aiba aceeasi pozitie unul fata de altul la sfirsitul unui interval de 52 de ani.

In 1952 a fost descoperit la Palenque in Mexic, un mormint (de fapt singurul de acest fel din intreaga America Centrala) a carui constructie este foarte asemanatoare cu cea a asa-zisului mormint al lui Cheops aflat in Marea Piramida de la Giza din Egipt. Se presupune ca mormintul este al lui Pacal Votan, despre care legendele mayane povestesc ca ar fi fost un initiat care a descins in peninsula Yucatan, aducind cu el fantastice cunostinte universale. Pe piatra care acopera sarcofagul se afla sculptata o scena care il infatiseaza pe eroul mayan in ceea ce pare a fi un vehicol spatial, asemanator unei cabine de avion sau navete spatiale din zilele noastre.

Intre nenumaratele vestigii mayane s-a mai descoperit un basorelief format din trei cercuri concentrice. Cercul exterior este alcatuit din 20 de hieroglife mayane, iar urmatorul din 13, cele doua reprezentind asadar calendarul sacru mayan. In sfirsit, cel de-al treilea cerc este alcatuit din opt grupuri de cite trei linii, unele continue, altele discontinue, aranjate sub forma unui octogon. In mijlocul octogonului se gaseste un insemn (asemanator simbolului Yin – Yang chinezesc), simbol numit Hunab Ku si care tradus inseamna “Cel care confera miscare si masura”. Hunab Ku este, in simbolistica mayana, centrul galactic, centrul Caii Lactee, de unde este emisa energia care parvine atit Soarelui (steaua centrala a sistemului nostru solar), cit si Pamintului. Termenul de “miscare” (incorporat in numele simbolului) se refera la propagare, iar cel de “masura”, la ritm si periodicitate -stiut fiind faptul ca diversele forme de energie se propaga in ritmuri diferite, fenomen care da nastere la configuratii energetice variate.

In Muzeul National de Antropologie din Mexico City se afla expus un calendar solar aztec, un basorelief sculptat pe o piatra circulara cu un diametru de 3,7 metri si cu greutatea de 25 tone, care a fost descoperit in zona orasului respectiv in anul 1790. In partea centrala a calendarului se afla fata zeului solar Tonatiuh, aceasta fiind inconjurata de 4 dreptunghiuri. In dreptunghiurile respective sint reprezentate incarnarile anterioare ale zeului Soare.

In sistemul cosmogonic mayan era acrediata ideea ca 4 lumi diferite ar fi existat inaintea celei prezente. Lumile anterioare, impreuna cu incarnarile zeului Soare, ar fi fost distruse de catastrofe in urma carora specia umana aproape ca a disparut de pe fata planetei.

In primul dreptunghi (asociat cu punctul cardinal Vestic) este sculptat capul unui jaguar, deoarece prima lume a fost distrusa de 4 jaguari, jaguarul fiind o reprezentare – in conceptia mayana – a Zeului Creator Tezcatlipoca. Cel de-al doilea dreptunghi (asociat cu Nordul) il infatiseaza pe Sarpele cu pene, “Zeul celor 4 Vinturi”, deoarece a doua civilizatie a planetei a fost distrusa de uragane cataclismice. Cel de-al treilea dreptunghi (asociat cu Estul) infatiseaza un dragon, “Zeul celor 4 fulgere si trasnete” care a distrus a treia civilizatie umana. Si in sfirsit, al patrulea dreptunghi (asociat cu Sudul) infatiseaza o sopirla, “Zeul celor 4 ape”, deoarece ultima civilizatie a fost distrusa de un potop cataclismic care a durat 52 de ani si din care au scapat doar un barbat si o femeie, desigur cu scopul de a continua evolutia speciei umane. Este interesanta aceasta alegorie a carei ultima parte aminteste de legendarul potop al lui Noe descris in Vechiul Testament si de tragedia locuitorilor continentului Atlantida scufundati in apele oceanului acum 12.000 de ani, ai caror urmasi directi, mayanii se pare ca au fost.

Cel de-al cincilea Soare, reprezentat in mijlocul calendarului, este “Soarele celor 4 cutremure” si prevesteste sfirsitul civilizatiei actuale in urma unor curemure cataclismice, atit de puternice cum nu au mai fost vreodata pe aceasta planeta, si care vor veni de undeva din partea de Vest. Este foarte straniu si un semn de rau augur, faptul ca extrem de precisul calendar mayan care incepe numaratoarea anilor prezentului ciclu cu data de 12 August 3113 B.C., se opreste la data de 21 Decembrie 2012 A.D. Aceasta perioada insumeaza 5125 de ani, durata a 13 baktuni sau a unei asa numite epoci creatoare.

Probabil ca exista pe undeva o similitudine intre mitul celui de-al cincilea Soare mayan si Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament care prevesteste aparitia, la sfirsitul mileniului al doilea, a “unui cer nou si unui pamint nou, pentru ca cerul dintii si pamintul dintii pierisera si marea nu mai era”. Calendarul mayan prezinta 21 Decembrie 2012 ca data la care va avea loc colapsul tehnologic total si sfirsitul actualei civilizatii.

Mai sigur este insa faptul ca exista o similitudine intre miturile cosmogonice si antropologice mayane si cele Tibetane. Astfel, in Doctrina Secreta Tibetana (pastrata cu mare grija si transmisa de mii si mii de ani din generatie in generatie), se atesta existenta, pina la ora actuala, a 5 rase si civilizatii umane – primele 4 disparute, fiecare la rindul ei, in urma unui cataclism devastator. Doctrina Tibetana se afla in contradictie totala cu teoria Darwinista, conform careia omul a evoluat din maimutele antropoide.

Ceea ce sustine aceasta este ca omul a aparut pe Pamint in forma lui fizica, materiala, cu mult mai multe milioane de ani in urma decit sustin teoriile stiintifice contemporane. Primele doua rase umane au fost imateriale si asexuale. Doar a treia rasa a capatat corp material si sex diferentiat, aceasta rasa fiind cea a lemurienilor (locuitorii continentului Mu din Pacific), ai caror urmasi sint in ziua de astazi indigenii arborigeni ai Australiei si rasele de culoare raspindite pe intreaga suprafata a globului.

Cea de-a patra rasa a fost cea a atlantizilor, urmasii directi ai acestora fiind astazi toate rasele mongoloide (respectiv asa-zisele “piei rosii”, ameri-indienii din cele doua continente americane, eschimosii, precum si intreaga populatie de culoare galbena din Asia), de asemeni rasele semitice si cele albe. Datorita eruptiilor vulcanice si jocului placilor tectonice (cauzate de schimbari ale cimpului electro-magnetic al Pamintului), continetul Atlantid a suferit de doua ori, in ultimii 800.000 de ani, modificari ale formei si reducerea dimensiunilor, devenind dintr-un continent de marimea aproximativa a celor doua Americi de astazi, practic o insula izolata in Oceanul Atlantic. Pentru ca in final, respectiv in anul 9564 B.C., sa aiba loc ultimul cataclism in urma caruia acesta s-a scufundat, ducind

cu el in adincuri o populatie numeroasa, invataturi esoterice si realizari tehnologice inimaginabile. Atlantizii au posedat aparate de zbor cu care au calatorit pe uscat, in apa, in aer si in Cosmos, de asemenea au intrebunitat sisteme de comunicatii si forme de energie care pentru civilizatia noastra sint (cel putin aparent), inca necunoscute, cum ar fi neutralizarea gravitatiei. Cu ajutorul acestei metode, a fost construita Marea Piramida de la Giza din Egipt, de exemplu, samd.

Piscurile muntoase ale fostului continent Atlantid au devenit ceea ce cunoastem astazi sub numele de insulele Azore din dreptul Portugaliei, iar insulele Bimini din apropierea Floridei sint fostele piscuri muntoase ale insulei Poseidia care a apartinut cindva continentului Atlantid.

In sfirsit, a cincea rasa umana este cea a aryenilor sau caucazienilor, care a aparut tot in Atlatida, acum citeva sute de mii de ani si s-a rapindit ulterior pe celelalte continente, dind nastere la ceea ce cunoastem astazi sub numele de popoarele Indo-Europene si descendentii acestora.

Aceasta este pe scurt, foarte pe scurt, povestea zbuciumatei istorii si a evolutiei omului pe Pamint – cel putin in conformitate cu Doctrina Secreta Tibetana. O mare parte a invataturilor esoterice Tibetane multi-milenare au fost confirmate – cu o limita oarecare de plus si minus – de catre cercetari stiintifice (care atesta, spre exemplu, cel putin trei schimbari ale polilor magnetici ai Pamintului in ultimii 900.000 de ani, cu repercursiuni dramatice asupra scortei terestre, climei si biosferei), descoperiri arheologice si subacvatice, distributia florei si faunei, marturii istorice, scrieri ale anticilor (cum ar fi cele ale lui Plato), sute si mii de legende si mituri ale popoarelor din jurul lumii, memoria colectiva a oamenilor, invataturile esoterice ale Teosofistilor, ocultistilor, marturiile clairvoyantilor – printre care si Edgar Cayce (numit si “profetul care doarme”), cel mai mare clarvazator al secolului XX, samd.

Luind in consideratie ordinea cronologica in care octagonul apare in cultura diferitelor popoare din jurul lumii, urmatoarea mare civilizatie care l-a incorporat, a fost si este cea chinezeasca.

Daca este sa dam crezare diferitelor surse care sustin ca poporul chinez este, asa cum a fost si cel mayan, urmasul direct al celui atlantid, apare pe undeva ca o concluzie de bun simt ca octogonul, impreuna cu paternul energetic, cu sistemele astronomice, astrologice si filozofice adiacente, nu reprezinta vreo “inventie” recenta, ci este o mostenire preluata direct de la civilizatia Atlantida.

O veche legenda chinezeasca povesteste ca in urma cu aproape 5000 de ani, la inceputurile civilizatiei chineze, Fu Hsi, primul dintre cei cinci imparati mitici ai Chinei, a vazut iesind din apele Riului Galben o broasca testoasa pe carapacea careia se aflau semne ciudate, o colectie de opt hieroglife dispuse intr-un cerc in mijlocul careia se afla o a noua hieroglifa.

Fiecare hieroglifa era alcatuita din trei linii, unele continue, altele discontinue. Cum in acele zile broasca testoasa era considerata un simbol sacru, imparatul Fu Hsi a luat in seama mesajul, l-a descifrat si astfel octagonul a aparut in cultura chineza. Cele noua hieroglife au fost asociate, fiecare cu cite un numar, iar octagonul a fost numit “Ba Gua” sau “patratul magic”. Denumirea de “magic” i-a fost atribuita deoarece in orice directie se adunau cele noua numere dispuse octagonal, suma finala era intotdeauna 15.

Intre toate sistemele religioase majore ale Chinei antice (Confucianismul preocupat cu societatea umana si responsabilitatile membrilor ei, Buddhismul – religia salvarii si Taoismul preocupat cu armonia dintre om si natura) filozofia octagonului si-a gasit cel mai apropiat corespondent in filozofia Taoista. Astfel, la sfirsitul dinastiei Chou, in secolul 3 B.C. a fost fondata scoala Yin – Yang sau “scoala principiilor opuse”, care sustinea ca armonia interioara poate fi obtinuta numai dupa ce umanitatea a ajuns la un echilibru intre ea insasi si fortele naturale, legile Universale. Un alt important set de notiuni asociate cu scoala Yin – Yang, a fost cel al celor “5 faze de evolutie”, respectiv apa, focul, metalul, lemnul si pamintul. Rind pe rind, alte corespondente au fost gasite si atribuite macro-Cosmosului si micro-Cosmosului, respectiv puncte cardinale, directii spatiale, anotimpurile anului, culori, animale, sisteme si organe din corpul uman, cele cinci simturi, samd.

Simbolul Yin – Yang care a fost incorporat in centrul octagonului, arata ca o alta varianta a simbolului Hunab Ku, cel care reprezenta centrul galactic in sistemul astronomic mayan. De-a dreptul ciudata aceasta coincidenta intre doua simboluri apartinind unor culturi aflate la mari distante in timp si spatiu, nu-i asa?…

Cele 8 grupuri a cite 3 linii descoperite de Fu Hsi pe carapacea broastei testoase au devenit ulterior baza uneia dintre cele mai vechi si grandioase carti clasice de intelepciune Orientala, I Ching sau “Cartea schimbarilor”. Conceputa acum 5000 de ani de acelasi imparat legendar, I Ching a fost si este considerata de catre filozofi, politicieni, yogini, ocultisti, matematicieni si oameni de stiinta, o inmanunchiere a principiilor Universale fundamentale. Ceea ce Fu Hsi a facut, este practic un set de permutatii matematice binare din care au rezultat 64 de combinatii, la care ulterior alti invatati – printre care unul dintre fondatorii dinastiei Chou si Confucius – au adaugat versuri, comentarii si interpretari. I Ching este folosit si ca oracol, pentru previziunea viitorului si aflarea raspunsurilor la diferite intrebari.

In anul 1953 a fost descoperit codul genetic, secventa bazelor de nitrogen din acidul dezoxiribonucleic (DNA). Secventa respectiva confera instructiunile pentru sinteza proteinelor prin determinarea secventei amino-acizilor care compun proteinele. In DNA sint 4 feluri de baze de nitrogen: adenina, guanina, citozina si timina. Fiecare amino-acid este reprezentat de o serie de trei baze care constituie un codon si exista nici mai mult, nici mai putin decit 64 de combinatii posibile de codoni. Codul genetic este universal. In toate formele de viata care au fost studiate pina acum, de la bacterii pina la om, aceiasi codoni determina aceiasi amino-acizi.

Ceea ce constituie, insa, surpriza surprizelor este corelatia care exista intre codul genetic si I Ching. Cele 64 de combinatii elaborate de legendarul imparat chinez acum 5000 de ani sint identice cu cele 64 de combinatii de codoni care dicteaza toate formele de viata pe Pamint!

In mod similar, in calendarul sacru mayan (care reprezinta si acesta o permutare a celor 13 numere cu cele 20 de simboluri sacre, din care rezulta 260 de combinatii), matrixul, unitatea centrala este constituita din 64 de combinatii si identica atit cu I Ching-ul, cit si cu codul genetic.

Luind in consideratie atit calendarul mayan, cit si octagonul chinezesc cu simbolul Yin – Yang (care ambele incorporeaza simbolul centrului galactic si codul genetic planetar), nu putem decit sa ajungem la concluzia ca atit mayanii, cit si vechii chinezi cunosteau faptul ca adevarata sursa a vietii este centrul Caii Lactee aflat la 5.000 de ani lumina de Pamint. Din centrul Caii Lactee sint transmise prin intermediul Soarelui care actioneaza ca punct focal, toate informatiile care dicteaza unda vietii pe Pamint.

Octogonul, I Ching-ul si filozofia Taoista au generat un sistem de Astrologie – Numerologie, numit Feng Shui (termen care in traducere inseamna “vint” si “apa”). Astfel, pe baza octagonului, a “patratului magic” s-a dezvoltat un sistem astrologic – numerologic pe care eu il gasesc de o mare finete si o acuratete incredibila, calitati pe care sistemele Vestic si Hindus nu le au. Diferenta de acuratete se explica prin faptul ca Astrologia Vestica de exemplu, masoara numai influenta corpurilor celeste asupra vietii pe Pamint, pe cind sistemul Feng Shui ia in consideratie si energiile globului terestru.

Pe scurt, acesta este principiul sistemului Feng Shui: energia chi generata in centrul galactic (reprezentata prin simbolul Yin – Yang aflat in mijlocul octagonului) ajunge la Soare si Pamint dupa ce este “filtrata” de 9 stele: cele 7 stele care alcatuiesc constelatia Carul Mare, steaua Polaris si steaua Vega. Cele 9 stele sint reprezentate, 8 din ele de cite un grup de trei linii dispuse pe laturile octagonului si una in mijloc.

Va veti intreba desigur, de ce tocmai aceste stele din puzderia milioanelor care alcatuiesc Calea Lactee. Raspunsul este destul de simplu si are la baza o explicatie Astronomica – Astrologica. Respectiv in fiecare an, in momentul equinoxului de primavara Pamintul nu se regaseste niciodata in aceeasi pozitie in care a fost in anul precedent deoarece exista o “intirziere” de 50 de secunde pe an. Aceste 50 de secunde fac in 72 de ani un grad, iar in 2160 de ani 30 de grade, ceea ce reprezinta un semn zodiacal. Rezulta astfel ca Pamintul parcurge cele 12 semne zodiacale in 25.920 de ani (2160 x 12), interval cunoscut sub numele de Marele An, Anul Sideral sau Anul Cosmic. Cele 12 semne zodiacale sau 12 luni (a cite 2160 de ani fiecare) sint cunoscute sub numele de Marile Luni, intervalele de 72 de ani sint cunoscute sub numele de Marile Zile, iar fenomenul in sine este cunoscut sub numele de procesiunea echinoxurilor.

In ultimii 2000 de ani Pamintul a parcurs semnul zodiacal al Pestilor, iar acum ne apropiem de intrarea in semnul Varsatorului. De fiecare data cind Pamintul traverseaza un nou semn zodiacal, axa sa se indreapta spre o alta stea polara sau constealtie care indeplineste rolul stelei polare. Astfel, in ultimii 2000 de ani, steaua polara a fost Polaris din constelatia Carul Mic (sau Ursa Minor), iar cind vom parcurge epoca Varsatorului axa Pamintului se va indrepta spre constela-tiile Andromeda si Perseus. Cu 4000 de ani in urma, pe cind Pamintul se afla in Berbec, axa sa se indrepta spre constelatia Carul Mare, iar in urma cu 12.000 de ani, tocmai in timpul scufundarii continentului Atlantida sau al Biblicului potop al lui Noe, axa Pamintului se indrepta spre steaua Vega din constelatia Lyra.

Se spune ca Astrologia Feng Shui a inceput sa se dezvolte cu nu mai mult de 5000 de ani in urma, lucru numai pe jumatate adevarat. Da, a fost “relauta” acum 5000 de ani, fapt dovedit de prezenta intre cele 9 stele, a constelatiei Carul Mare care servea drept stea polara la acea vreme. Pe de alta parte insa, prezenta stelei Vega care fost steaua polara acum 12.000 de ani, tradeaza originea si vechimea acestui sistem astrologic. Astrologia Feng Shui, ca si octagonul de altfel, sint mult mai vechi de citeva mii de ani, sint o minunata zestre lasata civilizatiei actuale de catre grandioasa civilizatie atlantida care a disparut aproape fara urme si odihneste acum pe fundul oceanului Atlantic.

Ignatius Donnelli, considerat astazi o autoritate clasica in subiectului Atlantidei, a scris in 1882 o carte interesanta si foarte documentata, “Atlantis – lumea ante-deluviana” in care face citeva dizertatii asupra fenomenului de migrare din continentul Atlantid. Pe scurt (spune acesta pe baza a nenumarate argumente lingvistice, religioase, mitologice, dovezi de civilizatie, etc) in Atlantis s-au dezvoltat trei rase: turaniene (care-i includ pe chinezi, japonezi, mongoli, tatari, finlandezi), semitice si aryene. Cele trei rase s-au raspindit prima oara atit in Asia, cit si in Europa, cu mult inainte de scufundarea Atlantidei in scopul colonizarii continentelor respective. Un al doilea val de migrare, de data aceasta fortat de evenimente, a avut loc in urma cataclismului final, cind oamenii au incercat sa se salveze de la moarte prin refugiul pe cele mai apropiate coaste continentale sau bucati de uscat.
Asa se explica, de exemplu, progresul pe care unele civilizatii antice l-au facut intr-un mod ultra-rapid. Spre exemplu, istoria chinezilor sustine ca in decursul a numai citeva sute de ani, in timpul celor cinci imparati mitici, au fost inventate alfabetul si scrisul, agricultura, zootehnia, stiintele medicale, matematica, astronomia, astrologia, armele, vehicolele de transport pe uscat si corabiile, busola, ceasul si instrumentele muzicale, greutatile si cintarul, scolile, casatoria monogama, samd. Ori este imposibil ca toate aceste minuni ale civilizatiei sa fie “inventate” si implementate in decursul vietii a cinci oameni. Este clar ca ele au fost aduse de undeva. De fapt, mai spune Donnelli, insisi chinezii, in legendele lor timpurii, spuneau ca originea lor este legata de o civilizatie care a fost distrusa de potop si ca ei au sosit in China, venind din Nord-Estul continentului Asiatic. Rasele turaniene sint “fiul cel mare al lui Noe” din Vechiul Testament.
In concordanta cu Donnelli (ca si cu alti autori, de altfel), toata lumea antica a fost formata initial din colonii ale atlantizilor si mai tirziu, refugiatii Atlantidei. Desi majoritatea autorilor si istoricilor sustin ca piramida lui Cheops a fost construita cu citeva mii de ani in urma, realitatea este ca atit aceasta, cit si Sfinxul au fost construite cu mai mult de 12.000 in urma, inaintea cataclismului care a scufundat Atlantisul. Sfinxul este cea mai veche constructie din lume, baza lui indicind clar ca acesta a suferit o eroziune masiva provocata de inundatii.
In mod similar, Donnelli argumenteaza in mod foarte plauzibil ca toti Zeii Greciei antice erau de fapt, regi, regine si conduca-tori ai tarii colonizatoare. Mitologia greaca vorbeste despre o rasa “asemanatoare cu cea a Zeilor care locuieste in Olympus, marea insula din mijlocul Oceanului Atlantic” si povesteste despre viata, legaturile de rudenie, geloziile si certurile acestora. In realitate, moralul corupt al Zeilor din Olymp nu este nimic altceva decit coruptia clasei politice conducatoare a Atlantisului.
In fiecare an se cheltuiesc tone de hirtie pe care fiecare incearca sa demonstreze ca Zeul X nu era “al alora”, ci “al nostru” si “de-aia am fost noi ‘naintea lor”, ca noi “am inventat ce era de inventat” si tot asa. In realitate insa, exista un singur patrimoniu Universal, fiecare civilizatie preluind de la cele anterioare prototipurile clasice si adaugind eventual acestui patrimoniu elemente proprii. Zeus, de exemplu, a fost unul dintre ultimii regi ai Atlantisului care se pare ca a fost ingropat in Creta si ulterior zeificat. Demeter sau Ceres a fost fiica unui alt rege Atlantean, Cronos, care “a prescris” felul in care trebuie arat pamintul si semanat orzul, un fel de inginera agronoma, daca vreti. A fost ulterior zeificata. Dionysos, ne spun grecii, era nepotul lui Poseidon, alt rege Atlantid, si a fost trimis sa colonizeze India, unde i-a invatat pe localnici cum sa cultive vita-de-vie. Viticultura s-a extins peste tot si atit de mult le-a placut oamenilor vinul, incit si Dyonisus a fost zeificat si convertit ulterior la romani in Zeul destrabalat Bacchus. Cit despre tehnologia si inventiile care au permis un decalaj atit de mare intre civilizatia Atlantida si vecinii ei ramasi in stare de semi-salbaticie… multe dintre acestea au fost aduse si preluate de catre oameni de la civilizatii extra-terestre care au vizitat planeta in trecut.
In ceea ce-i priveste pe aryeni, Donnelli (ca si alti autori precum respectatul Max Muller, Lenormant si Chevallier, Winchell, etc) arata ca acestia au fost o rasa dezvoltata in a doua jumatate a istoriei de 800.000 – 1 milion de ani a atlantizilor, fiind reprezentati in Biblie de fiul cel mai mic al lui Noe. Ocupatia lor principala in Atlantis era agricultura, acestia fiind prin excelenta fermieri si plugari. Numele lor se trage chiar de la ocupatia pe care o aveau, adica de la plugarit. Ceea ce personal m-a frapat, a fost faptul ca in romaneste verbul a plugari se traduce prin “a ara”. Ori, ne spune Donnelli, numele rasei aryene s-a tras de la “a ara”.
Fiind fermieri prin excelenta, aryenii au fost trimisi sa colonizeze Europa si Asia. Primul grup a populat Europa, din el desprinzindu-se mai tirziu popoarele Indo-Europene. Exista o legenda foarte veche in rindul popoarelor Nord-Europene care spune ca “aryenii au fost fortati odata sa traiasca intr-o tara in care Soarele verii stralucea numai doua luni pe an”. Al doilea grup a traversat, ceva mai tirziu, Europa si a populat Persia si India. Insusi marele Zeu al hindusilor, Varuna, nu este nimeni altcineva decit Zeul grecilor Ouranos care de fapt era, unul dintre regii atlantizi si fondatori ai dinastiei regale din Atlantis.
In cadrul grupului colonizator din Europa, Donnelli si ceilalti autori ii citeaza pe traci. Aruncind o privire sumara asupra celor spuse mai sus, este de presupus ca si Zeul Zalmoxis al geto-dacilor a fost si el, intocmai ca alti Zei antici, tot un colonizator Atlantid.
Este absolut normal ca o populatie indigena aflata in stare de semi-salbaticie sa creada ca un Zeu a aterizat pe pamintul lor, mai ales daca acesta a sosit intr-un vehicol spatial ca cel al lui Pacal Votan descoperit la Palenque in Mexic. Nenumarate legende si texte antice vorbesc despre masinile zburatoare ale civilizatiilor apuse. Astfel, la Lasha in Tibet, s-au descoperit nu cu mult timp in urma documente sanskrite tinute ascunse de-a lungul veacurilor si mileniilor, care contin indicatii referitoare la construirea unor nave spatiale inter-stelare! Manuscrisele mai trateaza alte doua mari subiecte si secrete importante in acelasi timp: “antima” sau “cum sa devii invizibil” si “garima” sau “cum sa devii greu ca un munte de plumb”. In concordanta cu aceste documente, navetele spatiale numite in sanskrita “astra” puteau efectua zboruri inter-planetare avind la bord echipaje de oameni. Este descris totodata planul unei calatorii pe Luna, desi nu se specifica in final daca aceasta calatorie a fost facuta sau nu. Un alt epic indian insa, Ramayana, confera amanunte asupra unei calatorii pe Luna care a fost facuta cu ajutorul masinilor zburatoare, numite “vimanas”. Mai mult decit atit, in Ramayana se povesteste despre o lupta care a avut loc pe Luna intre vimanas si masinile zburatoare ale atlantizilor, numite “asvin”. Vimanas aveau forma circulara, asemenea farfuriilor zburatoare si foloseau drept combustibil “un lichid alb-galbui” (despre care se crede ca ar fi fost un produs asemanator benzinei) si unii compusi ai mercurului. Ca forta de propulsie foloseau forta anti-gravitationala, acestea ridicindu-se vertical de la sol, fiind capabile sa stationeze in aer si zburind in sus, in jos, in fata si inapoi, in lateral, in orice unghi si directie dorea pilotul. Ceea ce apare insa si mai curios, este faptul ca un grup de cercetatori rusi au descoperit nu de mult in pesterile din Turkestan si desertul Gobi “instrumente din vremuri imemoriale folosite in vehicole pentru navigatia Cosmica”. “Instrumentele” sint semi-sfere de sticla sau portelan care se termina intr-un con si mai pastreaza inca picaturi de mercur!
De fapt, Ramayana este istoria imperiului Rama care a inflorit cu 15 – 20.000 de ani in urma in partea de Nord a Indiei si pe teritoriul Pakistanului de astazi. Din relatarile epicului indian reiese ca ramanii zburau cu vimanas in intreaga Asie, probabil in Atlantida, in America de Sud si Insula Pastelui. La Mohenjodaro, un oras care a apartinut imperiului Rama si a fost descoperit in urma sapaturilor arheologice de pe teritoriul Pakistanului, s-au gasit scrieri care au ramas pina in ziua de astazi nedescifrate si care sint similare celor gasite in Insula Pastelui, numite Rongo-Rongo, ramase si acestea tot nedescifrate.
Epicul indian mai povesteste de asemeni, despre razboaie ingrozitoare care au avut loc intre ramani si atlantizi. Cei din urma, ne spune Ramayana, posedau aparate de zbor mult mai sofisticate ca ale ramanilor (numite “vailixi” in limba atlantida) in forma de tigara si care functionau atit pe post de submarin, cit si de avion si naveta spatiala. Cu aceste masini atlantizii au incercat sa subjuge lumea, ajungind   la confruntari cu populatiile din alte teritorii sau propriile lor colonii.
Un alt text indian, Mahabharata, vorbeste despre acelasi razboi dintre ramani si atlantizi, descriind arme teribile care “faceau ca pasarile sa se albeasca”, “puteau ucide pruncul in pintecele mamei” sau arde oamenii incit acestia deveneau de nerecunoscut cazindu-le unghiile si parul, iar “pentru a scapa din acest foc, soldatii trebuiau sa se arunce in apa si sa-si spele echipamentele”. Foarte interesanta este descrierea unei alte arme a atlantizilor care facea ca oalele sa se sparga fara o cauza aparenta!!
In sfirsit, Mahabharata mai vorbeste despre o explozie atomica si efectul acesteia asupra populatiei. Intr-adevar, in urma sapaturilor arheologice s-au gasit in ruinele orasului Mohenjodaro schelete umane al caror indice de radio-activitate este unul dintre cele mai mari descoperite vreodata pe Pamint, ajungind la paritate numai cu cel al scheletelor de la Hiroshima si Nagasaki. Alte orase antice ale caror ziduri atesta urma unor explozii atomice, s-au gasit pe teritoriile de astazi ale Indiei, Irlandei si Scotiei, Frantei si Turciei.
Exista o alta carte publicata in 1886 de catre Frederick S. Oliver, intitulata “Un locuitor pe doua planete” si pe care autorul sustine ca ar fi conceput-o cu ajutorul unei metode numita “scris automatic”. Cu alte cuvinte, autorul nu a facut altceva decit sa transcrie automat informatiile pe care le-ar fi primit telepatic din a patra dimensiune, de la o entitate spirituala numita Phylos Tibetanul care ar fi trait in Atlantis cu multe mii de ani in urma. Considerata de unii pura fictiune, cartea lui Oliver demonstreaza totusi calitatile clairvoyante exceptionale ale celui care a scris-o si confera o descriere bogata si foarte interesanta a vietii din Atlantida. Printre altele, Phylos Tibetanul povesteste si el, prin intermediul clairvoyantului Frederick S. Oliver, despre fantasticele masini vailixi ale atlantizilor care erau capabile de imersie, misunind pe fundul oceanelor, si in acelasi timp zburau in aer cu viteza gindului.
Intocmai ca Donnelli, entitatea spirituala Phylos Tibetanul mai povesteste despre coloniile Atlantisului din America de Nord si de Sud, din Africa si din “ramasitele continentului scufundat Lemuria din care Australia reprezinta astazi doar o treime”. Colonia atlantida din continentul Asiatic (care a dat nastere ulterior imperiului Rama) este numita de catre acesta in limba atlantida – Suernis, numele capitalei Suernisului este Ganje (probabil ca de la acest nume atlantid se trage numele riului Gange din India zilelor noastre), iar numele Egiptului apare a fi fost Necropan. Despre Necropan spune ca a fost “cea mai civilizata natie” contemporana atlantizilor si “neaflata sub tutela Poseidiei”, cu alte cuvinte Egiptul ramasese o tara independenta. In ceea ce priveste continentul European, Phylos Tibetanul spune ca “Atlantis a cladit largi colonii in Europa de Est pe vremea cind Europa de Vest nici nu exista”.
Exista destule argumente care vin in sprijinul conectiei Atlantis – Zalmoxis – geto-daci. In faza de descompunere a imperiului, atlantizii
practicau intens sacrificiile umane, obicei singeros si crud preluat si de catre mayani si azteci. Dupa cite stim, geto-dacii aveau acelasi obicei si aceeasi credinta, sacrificind pe cei mai buni dintre ei pentru a imbuna Zeii.
O alta asemanare pe care am gasit-o ar fi cea intre calendarul mayan si cel dacic. Cu citiva ani in urma, deoarece dr. Napoleon Savescu parea interesat de istoria veche a romanilor, i-am dat citeva indrumari de ordin esoteric si l-am indemnat sa se apuce de scris, intarindu-i si eu convingerea ca “noi nu sintem urmasii Romei”. Ulterior, domnia sa si-a continuat o evolutie proprie, dovedindu-se un scriitor pasionat si foarte harnic. In momentul de fata, dr. Savescu a infiintat societatea “DACIA REVIVAL” (“RENASTEREA DACIEI”), o initiativa foarte frumoasa si laudabila. Consider ca pentru sinceritatea lui si eforturile pe care le depune, domnului Savescu trebuie sa i se acorde respectul de rigoare.
Dispunerea calendarului dacic trei cercuri concentrice cu o potcoava in mijloc, am tras concluzia ca acest loc era unul de observare astronomica, intocmai cum au avut si alte civilizatii antice.
La Stonehenge, in Anglia exista un fost templu Druid care este de fapt un observator astronomic sofisticat, un fel de “computer Neolitic” daca vreti, inaltat de asemeni intr-un punct de intersectie a curentior telurici. Acesta a fost construit cu 3500 de ani in urma pe acelasi principiu ca cel de la Sarmisegetuza, pentru a prezice eclipsele, pentru calcule astronomice, etc. Asadar, pina aici, nimic deosebit. Ceea ce insa ridica semne de intrebare este similitudinea intre calendarul dacic si cel mayan. Din ceea ce mi-a povestit dr. Savescu rezulta ca dacii aveau intocmai ca mayanii doua calendare, iar sistemul de calculare a timpului pare sa fi fost foarte asemanator celui mayan. Din pacate insa, nu am suficiente elemente pe care sa le pun impreuna pentru a alcatui baza unui studiu al calendarului dacic si pornind de la acesta, un studiu al similitudinii celor doua calendare.
Am ajuns sa gasesc un alt punct comun intre cultura dacica si cea mayana, tot datorita dr. Savescu care spunea intr-unul din articolele sale ca Zalmoxis avea o sora geamana, Artemis. Ori in mitologia mayana, figura centrala a Divinitatii era Quetzalcoatl care avea si el un frate geaman, Tezcatlipoca. Povestea celor doi gemeni din religia mayana este lunga si legata de planeta Venus.
Si in sfirsit, un ultim cuvint. Charles Berlitz, un autor respectat preocupat de subiectul Atlantisului si care a scris multe lucrari pe aceasta tema, a publicat intr-una din cartile sale, “Atlantis, al optulea continent”, o harta moderna a planseului oceanului Atlantic, pe care o comenteaza in felul urmator: “…insulele oceanice ca Azore, Madeira si Canare sint conectate de platouri mari scufundate… ca si cum ar fi fost muntii Atlantisului, al optulea continent”. Ceea ce m-a surprins insa extraordinar a fost ca pe harta prezentata de Berlitz, undeva intre Tenerife, Canare si strimtoarea Gibraltar, mai jos de linia care uneste Madeira cu orasul Casablanca din Algeria, exista tot un fost masiv muntos dar care la ora actuala se afla acoperit de apa, si al carui nume este DACIA !!
Intrebarea este, de unde si pina unde numele acesta?… Sa fi fost oare acesta un masiv muntos al continentului Atlantid, din zona caruia colonizatorii atlantizi care au sosit in zona Carpato-Danubiana cu mai mult de 12.000 de ani in urma, sa fi provenit?… Sa fi fost oare adevarata origine a dacilor un masiv muntos aflat undeva in apropierea coastei de Vest a Africii, linga insulele Canare?…
Iata citeva intrebari foarte interesante al caror raspuns ar trebui cautat. Oricum, Gaia… mari si nepatrunse sint misterele tale.
“Niciodata sa nu spuneti aceste cuvinte “Nu stiu, asadar este fals”. Cineva trebuie sa studieze ca sa stie, sa stie ca sa inteleaga, sa inteleaga ca sa judece” – Apothegm din Narada
Contrar ideilor propagate de materialismul stiintific al ultimelor citeva sute de ani si dogmelor religioase imuabile din ultimii doua mii de ani, Pamintul a fost locuit de diverse civilizatii umane anterioare incredibil de avansate. Omul a aparut pentru prima oara pe Pamint acum 500 de milioane de ani, iar civilizatiile inaltate de acesta au disparut rind pe rind datorita cataclismelor succesive cauzate in primul rind de schimbari ale cimpului electro-magnetic al planetei, cit si de regres spiritual urmat de utilizarea iresponsabila a formelor de energie de care aceste civilizatii au dispus la un moment dat. Teoria Darwninsta este un fals, omul nu a evoluat din maimutele antropoide, ci maimutele antropoide sint rude degenerate ale omului. Este un adevar incontestabil ca omul are origine Divina, dupa cum intregul Univers are origine Divina. In acelasi timp, Pamintul a fost de nenumarate ori vizitat si locuit de civilizatii extra-terestre atit din galaxia noastra, cit si din alte galaxii care au intervenit adeseori in evolutia genetica si spirituala a speciei umane.
Pe planeta Marte, in trei zone (Cydonia spre polul de Nord, platoul Elysium si “orasul Inca” spre polul de Sud) exista si acum constructii piramidale variate (o piramida cu cinci fete, citeva cu patru si cu trei fete), precum si “Fata”, o constructie cu lungimea de o mila si inaltimea de o jumatate de mila care seamana perfect cu Sfinxul egiptean. Acestea au fost lasate marturie de civilizatii extra-terestre care au vizitat planeta Marte in mai multe rinduri. Una dintre aceste civilizatii a sosit dintr-un sistem solar devenit nelocuibil si a folosit planeta Marte ca baza, dupa care a descins pe Pamint, aducind cu sine o tehnologie extraordinar de avansata. Piramidele din Egiptul antic, America Centrala si de Sud, ziggurat-urile din fosta Mesopotamie si pirami-dele din fosta Atlantida, toate isi au originea in zonele Cydo-nia si Elysium ale planetei Marte. Atit piramidele de pe Marte, cit si cele de pe Pamint au fost folosite pentru creearea de MerKaBa sintetice, respectiv pentru calatorii inter-stelare. Acesta este unul din secretele piramidelor. De aici, obsesia vechilor egipteni din perioada de decadere a Egiptului antic cu credinta in calatorii celeste post-mortem pentru care trebuiau sa se imbalsameze si sa fie inmormintati in piramide.
Multe dintre tehnologiile civilizatiilor antice au fost preluate de la civilizatiile extra-terestre. De multe ori insa, acestea s-au intors impotriva omului, caci orice fel de tehnologie, oricit de sofisticata, daca nu este acompaniata de o dezvoltare spirituala adecvata, devine un mijloc sigur de distrugere. Evolutia are un singur sens, cel al progresului. Nu exista evadare din lumea materiala numai prin mijloace materiale. Daca se apeleaza numai la tehnologie si se ignora partea spirituala, lumea materiala devine un fel de inchisoare oribila din care, culmea, nu ai unde sa fugi. Acesta este singurul adevar. Natura si Universul sint organizate pe principiul holografic dimensional. La ora actuala ne aflam in dimensiunea a treia si ne pregatim sa trecem (prin intermediul fenomenului de procesiune a echinoxurilor) in dimensiunea a patra. Din pdv al constiintei ne aflam in dimensiunea a doua si ne pregatim sa trecem in dimensiunea a treia. In schema de evolutie a Pamintului exista numai cinci nivele, numai cinci dimensiuni ale constiintei in care omul isi desfasoara existenta.
Nu exista “rase superioare” si “rase inferioare”, exista numai lacomie, narcisism si dorinta de a domina. Evolutia este legea Universala: prostii si pacatosii de ieri sint desteptii si sfintii de miine, barbaria de ieri este mitocania de azi si eleganta de miine – toti, absolut toti trecem prin aceleasi faze ale schemei de evolutie, cu greselile inerente, perioadele de stagnare si regres temporare.
Fundamentul actualei civilizatii este preluat de la civilizatia atlantida. Pe acesta, fiecare popor si natie si-au brodat un patern propriu, in functie de nivelul de dezvoltare materiala si spirituala proprie, in functie de culoarea locala. In mod similar, exista un patrimoniu Universal la care au contribuit mai mult sau mai putin fiecare popor si natie care s-au succedat pe Pamint, si care in consecinta, apartine speciei umane ca atare. Din nou, patrimoniul Universal capata culori locale in functie de latitudine si longitudine.
Populatia Carpato-Danubiana a avut cunostinte extraordinar de avansate pe care nu avea de unde sa le ia din alta parte decit de la civilizatia atlantida care a colonizat Sud-Estul Europei cu mai mult de 12.000 de ani in urma, pe vremea cind Europa de Vest nici nu exista. Acestea nu sint speculatii mistice, nici exagerari nascute dintr-o vanitate ridicola ori dorinta de a demonstra cu orice pret ca vezi Doamne, “noi am fost acolo”, pentru ca in fond si la urma urmei nu conteaza cine si unde este primul. Pina la urma conteaza ce esti capabil sa faci astazi si ce esti capabil sa demonstrezi lumii intregi. Acestea sint insa, concluziile logice care rezulta din semnificatia celor doua simboluri.
Steaua tetrahedronica cu simbolul Yin – Yang in interiorul ei indica faptul ca populatia Carpato-Danubiana cunostea conceptul de MerKaBa. Principiul MerKaBa sta la baza fenomenului de materializare, dematerializare, a depasirii barierei timp-spatiu si a calatoriilor inter-stelare sau inter-galactice.
Cu alte cuvinte, omul poate transforma energia sa interna (energia mentala si emotionala de care dispune), in energie de tipul Yin. Energia Yin accelereaza particulele, moleculele si atomii din care este alcatuit corpul uman, pina cind viteza acestora devine superioara vitezii luminii, asadar o viteza tahionica. In acest moment, intregul corp fizic devine invizibil, de fapt un semnal informational sub forma unei unde. Astfel omul respectiv poate apare si dispare instantaneu, poate trece bariere solide – cum ar fi un perete sau un munte, de exemplu – fara sa le modifice citusi de putin structura, poate calatori in orice punct al Universului, oriunde in trecut sau in viitor. In acest fel este invinsa legea gravitatiei, curba spatiu-timp, de fapt dimensiunea a treia cu toate legile ei fizice. In momentul in care omul doreste sa devina din nou vizibil, sa-si inceteze drumul prin obstacolele materiale ori calatoria in spatiu – timp, nu are decit sa inceapa sa transforme energia Yin in energie de tip Yang, sa decelereze viteza tahionica pina sub viteza luminii si sa-si reconstituie corpul. Aceasta este MerKaBa interna, sinonima cu “laghima”, forta centrifugala folosita de yoghinii indieni de care acestia se folosesc pentru a levita. Pe principiul MerKaBa au fost construite vimanas-urile ramanilor si vailixi-urile atlantizilor cu care acestia au reusit sa calatoreasca in Cosmos.
Deci este foarte clar cam ce fel de cunostinte aveau cei care au desenat cele doua simboluri pe peretii templului dacic…
In plus, simbolul Yin – Yang ne mai spune ceva. Dupa cum am vazut, acesta reprezinta centrul Caii Lactee care transmite spre Pamint informatia codului genetic care determina toate formele de viata pe Pamint. Alte culturi grandioase (cum ar fi cea mayana si chineza) au pastrat simbolul Yin – Yang incorporat in centrul octagonului, figura geometrica care are una dintre laturi “ocupata” de steaua Vega. Deoarece Vega a fost steaua spre care se indrepta polul magnetic al Pamintului acum 12.000 de ani, cind a avut loc scufundarea continentului Atlantid si in plus, datorita faptului ca Vega a jucat un rol benefic aparte in evolutia speciei umane pe planeta Pamint, este logica concluzia ca civilizatia Carpato-Danubiana trebuie sa fi avut cunostinte inalte despre aceasta stea.
As fi extraordinar de curioasa sa aflu daca in mitologia sau mistica dacilor, oriunde pe monumentele lasate de acestia, apare vreo denumire, un semn, un simbol, in sfirsit, orice fel de referire la aceasta stea frumoasa din constelatia Lyra, de asemeni daca exista vreo referire la grupul Pleiadelor. Aceste elemente in plus nu ar face decit sa completeze teoria mea, conform careia populatia Carpato-Danubiana a fost o ramura descinsa direct din civilizatia atlantida, venita din Atlantis in Europa de Sud-Est cu mai bine de 12.000 de ani in urma, cu scopul de a coloniza si civiliza aceasta parte a lumii.

ASADAR!!!!

Daca multi dintre romani ar citi cam ceea ce se scrie despre ei si istoria lor, ar ramine cu gurile cascate sau ar cadea de-a dreptul trazniti. Se spune insa ca singurul motiv pentru care oamenii rai reusesc sa-si duca planurile la indeplinire, este faptul ca oamenii buni nu fac niciodata nimic ca sa-i impiedice.
Cu siguranta ca trebuie sa existe in Romania oameni inteligenti, pregatiti, cu acces la arhive, documente si informatii care nu sint la indemina oricui, cu alte cuvinte istorici si minti rafinate care ar putea sa scrie citeva lucrari ca un intelectual, nu ca un patruped scapat de la gradina zoologica – lucrari de valoare care sa fie publicate si in afara, bine argumentate, fara trivialitati sau excese sentimentale, lucrari care sa inspire respect si sa poata rezista oricaror controverse ulterioare. Nu am inteles niciodata de ce nimeni nu face lucrul acesta, nu am inteles niciodata de ce exista atita nepasare si delasare din partea celor care au competenta, in timp ce mercenarii coalizeaza cu oponentii ideologici, contribuind la un fenomen de erodare inceata dar foarte sigura.
Pe de alta parte, este o ironie a soartei ca oamenii care au cele mai bune intentii se lasa si cel mai usor cuprinsi de tendinte extremiste si exaltare, fiind aidoma unor copii mari si galagiosi. Ori “pentru tarisoara noastra scumpa” nu e un argument. Daca la toate acestea se mai adauga si o doza de vanitate personala (care de obicei este mare), rezultatul e un produs vulnerabil, care nu poate aduce mari servicii interesului national. Si astfel, cu mare dezolare… “cade” mai rau decit Troia, si ultima varianta, in care cu singurii oameni cu care s-ar mai fi putut face ceva, pina la urma nu se mai face nimic. Este o mare tristete ca in ciuda oricaror eforturi, nu poate fi gasit cineva care sa stea in doua picioare si conform zicalei americane, sa “walk like a man”. Si uite asa, ce bine era in Kalahari… De fapt, pe acest vid se si mizeaza, nu-i asa? Doar stiti proverbul, cind pisica nu-i acasa…
Vorbind de istorie, trebuie spus ca in contextul acesteia mult mai rea si mai daunatoare decit crima este complicitatea. Daca nu ar exista complicitate, crima nu ar putea avea loc. De fapt, cea mai mare racila a istoriei nu sint criminalii, ci complicii. Astfel, dupa ce ca exista atitea categorii care devin complice prin indiferenta si tacere (cei care
stiu cum stau lucrurile dar nu isi bat capul sa schimbe situatia si nu protesteaza niciodata indiferent daca altii le transforma capul intr-o groapa de gunoi si dejectii), prin oportunism (cei care se folosesc de fondurile care eventual se mai aloca in Romania numai pentru a cistiga un capital politic efemer si a-si consolida pozitia personala pentru a putea fura cit mai mult, ei si toate neamurile lor, inclusiv pisica), mai exista si categoria celor care devin complice prin servitudine. Este vorba de lacheii care pentru o aschie de ciolan ‘zvirlita pe sub masa “mai inchid si ei ochii nitelus” si accepta, de pe pozitiile pe care le au, sa contribuie la publicarea in afara a unor adevarate gunoaie, a unor insulte la adresa Romaniei si a poporului roman, la adresa noastra, a tuturor – aruncind astfel, cu multa lasitate, o mina de paie la rugul pe care si asa sint perpeliti si apasati de necazuri 23 de milioane de oameni.
Totusi, exista o intrebare care se pune lacheilor si lacheilor lacheilor care isi petrec toata viata cu crema de ghete si cirpa de lustruit in mina, si care isi schimba ideologiile adoptate de forma in functie de cum bate vintul, jucind rind pe rind rolul marilor stalinisti, marilor comunisti, marilor revolutionari, marilor democrati si reformisti: pina la urma si pina la urma, daca tot contribuie la asemenea murdarii, de ce se mai incurca cu cifre mari (“prima mentiune a romanilor apare in 1160 cind valahii…”), cind mai usor de tinut minte sint cifrele mici? N-o fi oare mai bine sa scriem cu totii ca romanii a aparut si ei acum vreo 200 de ani si ca tablitele de la Tartaria e niste plastografii pe care le-o fi scris aia care era cu propaganda?…
Iar istoricilor bine intentionati care scriu pentru ca “asa au apucat” si ca “asa s-a scris si mai ‘nainte”, cu toata consideratia ce le-o acord, nu pot decit sa le spun ca istoria nu e dogma bisericeasca”crede si nu cerceta”, ci istoria e stiinta -“cerceteaza si demonstreaza”.
Dupa ce v-am povestit ceea ce inseamna, de unde vine si ce demonstreaza inscriptia de la Sinca Veche (practic, este simbolul unei navete spatiale), ginditi-va numai cam ce fel de minte, ce fel de abilitati si ce cunostinte aveau cei care au desenat MerKaBa si Yin – Yang / Hunab Ku (octagonul si steaua Vega) pe peretii templului dacic de linga Brasov… Inainte de a scrie orice, aduceti-va aminte cine sinteti si de unde veniti.
Experienta a confirmat faptul ca de multe ori adevarul il gasesti cu totul din intimplare, acolo unde te astepti mai putin (parca Fleming se astepta sa descopere penicilina intr-o gramada de mucegai…) si ca adesea ceea ce pare o elucubratie aberanta este de fapt pina la urma, purul si singurul adevar.
“Sint mai multe lucruri in cer si pe pamint, Horatio, decit ai visat tu vreodata in filozofia ta” – Hamlet, William Shakespeare
Vreau sa va spun ca exista o stiinta aparte care studiaza relatia dintre unde si materie, numita cimatica. Exista un dispozitiv alcatuit dintr-un disc de metal acoperit cu un strat fin de nisip, numit tonoscop si care transforma sunetul in imagine. Daca cineva rosteste “OM” de exemplu, imaginea redata de tonoscop este aceea a unui cerc cu multiple piramide in interiorul lui. Imaginea este aceeasi cu centrul unei Mantra hinduse antice numita “Sri Yantra Mantra”. Aceasta Mantra era si este folosita pentru a medita si se spune ca prin meditatie poate fi vizualizat Soarele central, nevazut altfel, in jurul caruia sistemul nostru solar calatoreste in decursul Marelui An Cosmic care are durata de 25.920 de ani paminteni. Cu siguranta ca populatia Carpato-Danubiana trebuie sa fi avut cunostinte despre proprietatile deosebite ale formelor piramidale si alte lucruri legate de acestea.
Foarte interesante sunt sistemele de Astronomie – Astrologie, divinatie si geomancie ale dacilor. Cu siguranta ca acestia trebuie sa fi stiut sa “citeasca” curentii telurici si in functie de energia telurica, sa descopere zacaminte, sa fie capabili sa prezica anumite evenimente si eventual, sa le altereze desfasurarea – stiinta extrem de interesanta practicata de mii de ani in China si raspindita apoi in intregul Orient, cunoscuta sub numele de Feng Shui.
O sa vi se para curios, insa as dori sa mai stiu daca exista pe undeva referiri la inaltimea Zeului Zalmoxis, a altor Zei sau a populatiei care a ocupat teritoriul respectiv cu mii de ani in urma. Supozitia mea este ca acestia trebuie sa fi fost mult mai inalti decit sintem noi astazi, de cel putin trei metri, as zice. As fi curioasa sa stiu daca numele Pelegon va spune ceva.
As vrea sa mai stiu de asemeni, care sint cuvintele de origine daca. Eu am gasit de exemplu ca “rai”, adica cer, provine din limba atlantida in care insemna “print”. Acest termen a fost preluat de egipteni si atribuit printului Soare Ra. Am mai gasit conectii intre cuvinte ale limbii romane si limba Naacal. De exemplu, in Naacal numele fostului continent Mu insemna de fapt “pamintul-mama”, ori in anumite regiuni ale Romaniei (Oltenia de exemplu), la mama se spune mu-ma. Nu ca aceste conectii ar insemna mare lucru si nici nu pot constitui un argument care sa stea in picioare. Cum insa cind ai de-a face cu trecutul, nu se stie niciodata unde ajungi cind incepi sa tragi de un fir…
Apropos de trasul firului din ghemul istoriei, v-ati fi putut inchipui de exemplu, ca Greuceanu din povestile lui Ispirescu, cel care “crestea intr-un an cit altii in zece”, este acelasi cu uriasii despre care se povesteste in Biblie, titanii din mitologia greaca si care de fapt nu sint alceva decit o alta rasa umana de natura extra-terestra cu o alta garnitura cromozomiala, inaltimea de zece metri, un alt nivel de constiinta si altfel de capabilitati mentale – mentionata in scrierile antice de catre Plato, Arisophanes, descrisa in Popol Vuh si Cartea Dzyan din Tibet – care a populat planeta cu milioane de ani in urma?…
Este complicat sa va explic acum pentru ca aceasta explicatie nu face subiectul articolului de fata, insa exista un mod de a cerceta trecutul sau istoria numit reconstituire holografica a evenimentelor ori in conformitate cu terminologia Sanskrita, accesarea Recordului Akashic (“inscris” in centura Van Allen din jurul globului terestru).
Pentru a accesa Recordul Akashic sau Memoria Universala trebuie sa depasesti cele trei iluzii care definesc dimensiunea in care evoluam la ora actuala: spatiul, timpul si notiunea de “eu”.
In cazul in care exista persoane care cred ca acesta ar fi un subiect interesant, imi pot scrie si eventual, pot alcatui ulterior in limita timpului disponibil, o rubrica in care sa explic tehnica prin care oricine poate sa ajunga prin exercitiu si cu putin noroc, sa exploreze cu destula acuratete alte dimensiuni decit cele tri-dimensionale. Cei care ajung sa stapineasca astfel de tehnici, dezvolta asa-numita “vedere la distanta” care ii ajuta “sa vada” oriunde in spatiu si in timp (trecut, viitor), in corpul uman, etc. Numai noi in ingustimea mintii noastre educata in acest sens, credem ca acestea sint fenomene “para-normale” sau ca cei care “au har” sint “alesii Domnului”.
De fapt si de drept, in toate acestea nu este nimic para-normal, iar “alesii Domnului” nu sintem numai unul sau altul, ci sintem toti oamenii care traim pe Pamint, indiferent ce credem si in ce credem. Exista o explicatie stiintifica si o baza anatomico-fiziologica daca vreti, care suporta toate aceste fenomene. Este vorba de cimpul electro-magnetic al omului si de circularea acelei energii, prana, de care v-am vorbit mai inainte, intre coccis – perineu (zona corespunzatoare la barbati cu zona prostatei si la femei cu zona Grafenberg) si glanda pineala sau “al treilea ochi” din creier – fenomen pe care hindusii si yoghinii il numesc “trezirea lui kundalini”.
Prin intermediul accesarii Recordului Akashic pot fi aflate lucruri care nu exista in nici un fel de arhive, iar culmea este ca foarte multe lucruri contrazic total ceea ce se gaseste scris in documente, arhive sau ceea ce stim din cartile de istorie. Recordul Akashic este un domeniu cu totul si cu totul fascinant deoarece ofera raspunsuri la intrebari ramase fara raspuns, dezleaga mistere a caror dezlegare nu poate fi altfel gasita si verfica o serie de fenomene. De exemplu, daca vrei sa studiezi gravitatia, faci un milion de ecuatii si crezi ca ai inteles fenomenul. Nu vei intelege insa ce inseamna cu adevarat gravitatia pina cind nu iti cade un mar in cap.
Pe de alta parte insa, deoarece este duplicatul a tot ceea ce s-a intimplat vreodata pe Pamint, Recordul Akashic este adesea o poveste urita si trista, cu multe crime si amaraciune, in care cineva comploteaza totdeauna impotriva altcuiva.
Intr-o astfel de reconstituire holografica a istoriei sau accesare a Recordului Akashic, un mare voievod roman care a domnit acum vreo 500 de ani, “a povestit” ca mai toti domnitorii Tarilor Romanesti cunosteau o “metoda de lupta” mostenita de la daci si care in interpretarea mea, seamana cu un gen de practica shamana. Domnitorul respectiv “a povestit” ca inainte de lupta (este vorba de bataliile care erau planificate a avea loc in paduri din motive strategico-militare), erau trimise femei cu oale cu apa in padure pentru a executa un fel de ritual, invocind spiritele naturii si cerindu-le ajutorul in scopul derutarii si infringerii inamicului. O astfel de metoda prin care omul fraterniza cu natura, a mai spus marele domnitor, a fost folosita inaintea unor lupte pe care el insusi le-a dat pe viata si pe moarte in padurile care inconjurau Vasluiul ca o potcoava si care erau in vremea aceea mult mai mari si mai intinse decit sint acum. Metoda respectiva s-a pierdut si nu se mai stie nimic despre ea in ziua de astazi, dar exista inca paduri in Romania care au ramas de sute de ani sub influenta acestor practici de tip shaman si in care au loc fenomene ciudate, din nou… aparent de neinteles.
Asadar, prin coroborarea extraordinar de interesantelor informatii pe care eu personal le-am obtinut sau le pot obtine oricind din Recordul Akashic (si care dezleaga multe din misterele trecutului, explicind ceea ce astazi pare de neinteles) cu cele istorice locale si cele din istoria si cultura altor popoare, se poate creiona oricind un profil cultural al locuitorilor zonei Carpato-Dunarene si al poporului roman care au o traditie multi-milenara si nu sint pripasiti prin Romania din greseala – asa cum incearca sa sugereze sau sa le atribuie o alta identitate unii si altii.

daci,traci,pelasgi,sacru,Adamclisi,monument,Tropaeum,Traiani,romani,daci,dac,Adam,Kilisse,Dacia,apa,munte,muntele,sfant,daci,religie,aur,dacic,Dacia,daci

,geti,criza,mondiala,inflatie,bogatie,furt,Aurora,Petan,scrieri,carti,pierdute,ascunse,vechi,daci,Dacia,aurul,dacic,aur,bogatie,daci,patrimoniu,national,

Boetius,Dacia,daci,Danemarca,averroism,cultura,Burebista,daci,geti,dac,geto,istorie,cauconi,Caucaland,daci,Dacia,stramosi,istorie,Cogaion,Kogaion,cetate,

daci,Dacia,Ur,Uriel,uriasi,zane,zine,cetati,
geto-cice,dave,dava,Radovanu,tehnologie,civilizatie,veche,daci,Dacia,geti,mister,adevar,CODEX,ARGENTEUS,scriere,getica,geti,daci,goti,Dacia,Codex,Rohonczi,R

ohonc,scriere,dacica,daci,geti,Dacia,adevar,lingvistica,Viorica,Enachiuc,colinde,precrestine,daci,Dacia,folclor,paganism,dac,cui,fier,tehnologie,daci,alfabet,dacic,indeanism,istorie,stramosi,daci,Dacia,geti,lup,daoi,dracon,dracones,lykaon,daci,Dacia,Mihai,Eminescu,dacizare,strabuni,patriotism,poezie,daci,Dacia,romanizare,civilizatie,daca,limba,daci,dacii,liberi,Dacia,razboi,libertate,istorie,unificare,romani,daci,demografie,rascoale,Dacia,Felix,daci,fier,tehnologie,razboi,fierul,dacilor,daci,geti,Dacia,razboi,carpi,eliberare,libertate,daci,religie,Dacia,Santandrei,Sfantul,Andrei,Dacia,Basarabia,Bucovina,Romania,mare,Stefan,cel,Mare,unire,unirea,Transnistria,Dacia,Burebista,Decebal,daci,istorie,Dacia,daci,comori,bogatie,adevar,istorie,tezaur,Dacia,daci,geti,pelasgi,Dutch,Danemarca,spiritualitate,vedica,Dacia,daci,stema,emblema,pecete,lei,dacia,dacian,daci,history,truth,Dacia,secreta,Adrian,Bucurescu,daci,religie,sacru,Zalmoxis,Danube,civilisation,old,Dacians,Dacia,Getae,dava,daci,Dacia,istorie,toponimie,Decebal,Decebalus,daci,Dacia,atestari,istorie,denumiri,dac,daci,Dacia,stramosi,religie,crestinism,Roma,dracones,Zeus,zeu,dacic,dragon,daci,columna,Traian,Dragobetele,daci,sarbatoare,dacica,traditii,traditie,etimologie,lingvistica,cuvinte,limba,romana,daca,falsificare,istorie,daci,tablitele,de,la,Sinaia,falx,daci,razboi,tehnica,militara,falxul,dacic,femei,dacilor,daci,folclor,tatuaje,Dacia,forteresses,daces,monts,d’Orastie,histoire,heritage,UNESCO,Front,eliberare,Daciei,Dacia,daci,geti,politica,renastere,nationalism,patriotism,geometrie,mister,daci,Dacia,geti,goti,daci,cronici,confuzie,Hasdeu,daci,Dacia,etimologie,Zamolxe,suedezi,legi,Imparati

,romani,daci,Regalian,Constantin,si,Elena,Maximinus,Daia,(Daza),Aureolus,Galeriu,Licinius,belagii,belages,imperiu,get,geti,go

Motto
Atata vreme cat nu iti cunosti radacinile, cum ai ajuns aici si in final cine esti, esti doar o umbra fara constiinta ce construieste fara fundatie un turn Babel, o babilonie.
Cu cat iti cunosti mai bine trecutul ancestral, cu atat vei vedea si vei intelege mai bine prezentul si viitorul, iar daca ai sufletul curat si bun vei mai primi si alte daruri: clarviziunea, telepatia, telekinezia, levitatia si la cel mai inalt nivel, teleportarea, daruri oferite celor care au mintea luminata de adevar.
Iar daca esti gata sa pornesti pe acest drum, atunci afla: taramul pe care te-ai nascut, tu cel care visezi in limba mioritica se numeste Hiperboreea, este taramul tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte, iar dorul este ceea ce ne face muritori, de aceea in alta limba nu exista echivalentul acestui cuvant “dor” .

Iulian Andrei (2010)

Pe lângă civilizaţia românească ancestrală, Sumerul era în pruncie. S-au realizat mai multe hărţi cu privire la diferitele civilizaţii neolitice. Dacă sunt comparate cu teritoriile actuale ale statelor, se constată că toate cuprind România sau părţi din România, precum şi ceva din afara ei. Iar când se face suprapunerea, apare concluzia că toate aceste hărţi se extind dinspre interior spre exterior. Nu haotic, ci pornind în mod clar de la o anumită zonă, care este acest spaţiu carpatic de la noi. – Şi ceilalţi de ce nu au făcut această observaţie? Că doar pare a fi destul de evidentă, după câte spui. – Au interes să nu o facă. Revenim mereu şi mereu la aceeaşi problemă. Incompetenta şi superficialitatea se combină cu interesele politice ascunse şi manipularea. Oricât de mult s-ar revolta unii, acesta este adevărul. Noi o ştim prea bine şi din sursele noastre. – Dar în momentul când le spui, când le prezinţi aceste dovezi? Sincer să fiu, mi se pare de domeniul absurdului. Cum să negi ceva care este evident şi deja demonstrat? – Dacă discuţi cu diplomaţi, academicieni şi savanţi, îi reduci la tăcere pe moment, dar după aceea vor continua cu ce ţi-am spus: că au anumite ordine politice, că vor să-şi ţină scaunul şi chestii de acest gen. – Măcar ştim că avem dovezile, am spus. – Cele arheologice, cele de limbă, toate sunt zdrobitoare. Nu există nimic mai vechi în civilizaţia Europei, decât este aici. De exemplu, înainte ca insula Ada-Kaleh să fie distrusă prin realizarea lacului de acumulare a hidrocentralei de pe Dunăre, Ceauşescu a dat dispoziţie arheologilor să vadă ce mai descoperă, că oricum mare parte din dovezi sunt acum sub apă. Au săpat în malurile Dunării, pe malul românesc şi pe cel fost iugoslav. Descoperirile făcute sunt în mod clar din aceeaşi civilizaţie, numai că puţin diferită, în sens cronologic. La noi sunt întotdeauna ceva mai vechi decât la ei, cu 1000-2000 de ani. Adică sunt despărţite de Dunăre. Şi la ei găsim unele chestii, dar cele mai vechi sunt la noi, chiar dacă ei vorbesc despre cultura denumită după numele localităţii de unde au reieşit acele dovezi, Lepenski-Vir. Au încercat în felul acesta să impună un alt nume decât unul românesc, propriu acestui teritoriu, insinuând astfel ideea că aceea este cultura dominantă şi mai veche. Dar cei bine documentaţi ştiu că ceea ce am găsit noi pe malul românesc al Dunării, cultura Schela Cladovei, este mai veche decât cultura Lepenski-Vir. – De unde se ştie? Dacă sunt îndoieli, probabil se vor agăţa de chestia asta şi o vor pune în fruntea tuturor celorlalte. – Ştim că sunt mai vechi pentru că sunt datate toate radio-carbon. Totul este datat, aici nu este vorba de presupuneri. Şi boabele de cereale carbonizate pe care le-au găsit în aceste situri arheologice, în peşterilede pe malul Dunării, totul. Le-au dat la trei laboratoare din străinătate, ca să nu fie probleme sau erori: în Olanda, în Germania şi în Anglia. Estimarea lor a fost 7800 înainte de Hristos. Deci făceau agricultură pe atunci, înseamnă că le cultivau. Au fost scrise lucrări pe baza descoperirilor arheologice ale acestei culturi şi a fost făcută o scală temporală a lor, care urcă până la 11.500 înainte de Hristos. Sunt 4000 de ani diferenţă faţă de ceea ce s-a găsit pe malul celălalt al Dunării, la foştii iugoslavi. Atât a durat ca să treacă civilizaţia dincolo. Este fenomenală această stabilitate şi continuitate a civilizaţiei pe teritoriul nostru. Şi bineînţeles că aceasta se reflectă şi în tradiţie. – Dacă făceau agricultură încă de pe atunci, înseamnă că aveau un sistem clar de valori culturale, pentru că, din câte ştiu, agricultura implică ritmuri, cicluri, ritualuri, am observat eu. – Prin aceasta au răsturnat iarăşi tot sistemul de concepţie despre cum şi de unde a apărut agricultura. Credeau că ea a fost adusă în Europa de undeva din Asia, dar de fapt ea era aici, pe teritoriul României, acum 8000-9000 de ani. Oamenii au rămas aici şi au făcut agriculturâ până când au început să roiască, pe la 3500 înainte de Hristos, după cum spun cei de la Cambridge care au făcut studiul. Până atunci au rămas numai aici, în centru. Dacă te uiţi pe o hartă, vezi că zona aceasta, a spaţiului carpatic şi a Ardealului, este cam la aceeaşi distanţă faţă de Spania, de munţii Ural şi de extremitatea nordică. Noi suntem în centrul Europei şi îi ironizăm pe “specialiştii” care au scris Enciclopedia Britanică, în care se spune că munţii Carpaţi reprezintă un lanţ muntos din centrul Europei, dar cu toate acestea nu ştiu cum se face că România este prezentată ca o ţară din sud-estul Europei. Când, de fapt, ţara noastră înglobează în cea mai mare parte spaţiul carpatic. Europa, se termină la Ural, nu aici, ca să fie estul ei, deci suntem chiar în centrul Europei. Este evident deci că au plecat radial pe astfel de direcţii: 2900 kilometri până la Ural, 2900 kilometri până în Spania. Dar au urmat întotdeauna “drumul sării”. Faptul că avem atât de multă sare şi chiar la suprafaţă este un alt punct forte pentru a demonstra că roirea a început de fapt de aici, s-a răspândit şi a format popoarele. Începusem dealtfel să-ţi vorbesc despre asta. – Dar de ce spui “drumul sării”? Nu înţeleg. – Când mergeau cu oile de la munte la şes, mergeau până în actuala Grecie. – Păi dacă mergeau atât de mult, se schimba anotimpul până ajungeau ei acolo, am spus. – Puteau să rămână să ierneze şi în alt loc, dar în orice caz, au ajuns până acolo. Ideea este că ei au început să se ducă cu desagii de sare pe măgari până ajungeau în acele zone, pentru că mai jos, în Balcani, nu era sare. Oile sunt infertile fără sare şi se duce turma. De aceea “drumurile sării” sunt făcute şi există de mii de ani. – Dar de ce au început să meargă aşa departe? am întrebat eu. La urma urmei, era vorba despre o plecare de la centru. Cui i-ar fi convenit asta? – Nu era vorba să le convină sau nu, ci se punea problema unei necesităţi care a început să apară tot mai evident în acea perioadă, pe la 3500-3000 înainte de Hristos. Probabil că a fost vorba de a merge numai pentru transhumanţă şi au căutat şi alte locuri mai joase de câmpie, spre sud. Dar în mod sigur începuseră deja să se suprapopuleze şi asta le crea probleme cu hrana, cu locuitul şi altele. Aşa că au început să roiască, pentru a decongestiona zona. – Bine, dar cum plecau? Fiecare aşa, la întâmplare, ieşea din casă şi se ducea unde vedea cu ochii? – Nu. Aveau un sistem foarte simplu, acolo unde nu se puteau hotărî: trăgeau la sorţi, iar cel care era în plus pleca. Există chiar şi un poem în care se spune că, atunci când erau prea mulţi şi nu mai puteau asigura hrănirea din spaţiul în care se aflau, trăgeau la sorţi care să plece. Şi în felul acesta a început marea roire, din centru, radial, pe direcţiile principale şi pe “drumurile sării”. – Dar de unde ştiau că nu mai pot asigura hrănirea? Doar nu măsurau cantitatea de mâncare. Şi pe urmă, chestia asta nu cred că merge aşa: într-un an ai ce să mănânci, în al doilea nu ai şi atunci pleci. Apoi iar ai ce să mănânci, apoi iar nu ai. – Dar nici nu e prea departe de adevăr. În orice caz, au început să-şi dea seama că o duc din ce în ce mai prost, că nivelul de trai începea să scadă, că apăreau din ce în ce mai multe probleme. Şi au realizat că era din cauza numărului prea mare de indivizi. Atunci au început să plece şi sigur că asta a dus în timp la mari transformări de cultură, de neam şi de limbă. Plecând de acasă, de la centru, au pierdut în primul rând coeziunea cu matca originară, adică s-au rupt cumva de unitatea primordială, care domnea aici şi fusese leagănul lor timp de mii şi mii de ani. Apoi, cum e şi firesc, limba originară a început şi ea să se sfărâme în dialecte, schimbându-se chiar foarte mult. Asta s-a întâmplat pe diferite regiuni ale Europei, în directă corelaţie cu climatul de acolo, cu relieful şi cu anumite particularităţi vibraţionale ale spaţiului respectiv. La toate acestea se adaugă, desigur, perioadele diferite de roire, care sunt probabil cele mai determinante şi explică apariţia “limbilor” greceşti, celtice, latine, nordice şi a celorlalte. Toate acestea au influenţat în mod decisiv schimbarea limbii, iar faptul că ei nu puteau lua legătura cu centrul din care au plecat, a amplificat şi mai mult procesul. – Bine, că nu au plecat toţi deodată, am spus eu. Probabil a fost o eşalonare, aşa după cum ai spus, pentru că, după câte înţeleg, acesta a fost un proces amplu, întins pe o perioadă mare de timp. – Sigur, au plecat în valuri succesive şi în perioade diferite. Asta a contribuit şi mai mult ca ei să fie diferiţi, să se departajeze pe comunităţi specifice, fiecare cu caracteristicile ei. Chiar dacă fondul comun exista, ei erau totuşi diferiţi şi asta bineînţeles că s-a reflectat şi la nivelul limbajului. Exemplul cel mai elocvent este cu engleza şi americana, ca să zic aşa. Au roit din Anglia în America acum 400 de ani şi vezi bine ce diferenţe au apărut în limbajul dintre cele două ţări. Accente, expresii, cuvinte, chiar dialecte. Şi ţine cont că e vorba doar de câteva sute de ani, iar comunicarea cu originea, cu punctul de plecare, Anglia, s-a făcut continuu în acest timp, ceea ce contează foarte mult. – Totuşi, lucrurile în acest caz nu stau chiar aşa, pentru că americanii nu sunt deloc urmaşii englezilor, ei fiind cea mai pestriţă populaţie care există, am remarcat eu. Doar limba oficială, engleza, e singura legătură cu Anglia, datorită faptului că a fost colonie engleză. Este doar o convenţie, nu o limbă proprie populaţiei respective. – Aşa este. Am vrut să mă refer doar la comunicarea dintre cei plecaţi şi spaţiul de origine. Atunci, în Antichitate, când a început roirea, această comunicare nu exista practic deloc. De aceea am spus că s-a produs ca un fel de rupere, de separare de centru, cu consecinţe inevitabile asupra limbii, cunoştinţelor şi obiceiurilor. Când pleci departe de casă nu mai există interesul pentru păstrarea limbii, nu mai există rigurozitate în menţinerea ei şi ea se transformă astfel după mediu, după necesităţi. Dar chiar şi aşa, limba română era vorbită peste tot, pentru că ea a stat la baza tuturor celorlalte limbaje care au apărut ulterior. Era vorbită în dialecte, avea particularităţi corespunzătoare zonelor respective, dar te puteai înţelege totuşi, exista un fond comun de cuvinte, chiar considerabil, care asigura fluenţa comunicării între oameni. Până când au început să introducă limbile oficiale, care sunt de fapt fabricate, aşa după cum ţi-am spus. În Franţa, de exemplu, în provincia Occitaniei sunt bătrâni care nu ştiu franceza, dar vorbesc un fel de română stâlcită. În Anglia au impus o limbă care să semene cu ce era, dar forma scrisă a cuvintelor este mai aproape de cuvintele din limba română, pronunţia fiind modificată, pentru a-i da un caracter particular. Peste tot s-a petrecut la fel, în afară de România, că aici n-ai de ce să impui nimic, pentru că este chiar limba mamă, originară, suficientă prin ea însăşi şi fără dialecte. În rest, au impus în şcoli limbi fabricate artificial. În unele locuri au reuşit, în altele nu, după cum ai văzut. Toate aceste disfuncţionalităţi de limbă au provenit din faptul că au încercat să transforme originalul, fără să aibă o bază proprie. Cea mai apropiată de limba ţărănească românească este limba sanscrită, numită şi “limba zeilor”. Sunt multe cuvinte româneşti regăsite în sanscrită, unele chiar identice. Le vezi reflectate şi în toponime; de exemplu Deva, care în sanscrită înseamnă “zeu”, “zeitate”, sau Călimani, Călimăneşti şi numeroase alte derivate, care este redat în tradiţia orientală ca fiind Kali, Kala, zeiţa şi respectiv zeul Timpului în hinduism. Descoperirea din Masivul Şureanu este extraordinară şi din acest punct de vedere, pentru că ne arată efectiv care este realitatea spirituală şi tradiţională pe acest teritoriu; Cronos, Kala şi Crăciun reprezintă acelaşi “personaj” în tradiţia spirituală a locului. De aici a plecat şi a ajuns în India, nicidecum invers. E evident că nu avea cum, atât din punct de vedere al perioadei de timp; cât şi al dovezilor arheologice. – Şi dovezile nu au fost expuse în muzee? am întrebat. Cred că sunt destul de multe. – Sunt multe culturi foarte vechi descoperite în România. Unele dintre ele sunt cele mai vechi, care au bulversat comunitatea ştiinţifică internaţională, dar toţi se fac că plouă. De exemplu, celebra cultură de la Cucuteni, din estul tării. – Când e datată? – Pe la 3500 înainte de Hristos, spun arheologii. În ceea ce priveşte culturile, nu le poţi data chiar cu exactitate, pentru că au faze succesive şi intervin aproximări de câteva sute de ani. Dar totuşi rămâne o idee clară despre când sunt plasate, cronologic vorbind. În ceea ce priveşte Cucuteni; au descoperit zeci de mii de statuete şi fragmente de ceramică şi se pare că această cultură merge înapoi în timp până pe la 7000 înainte de Hristos. Mai e apoi cultura de la Sinaia si Tărtăria, tot pe lângă Şureanu; unii o consideră controversată, pentru că nu pot data cu precizie tăbliţele de lut inscripţionate, mai vechi cu vreo 2000 de ani decât scrierea care, chipurile, a fost inventată în Sumer. Asta plasează cultura Tărtăria pe la 5700 – 5500 înainte de Hristos. Şi mai sunt multe culturi descoperite, cu o mulţime de obiecte sau fragmente edificatoare. Deci numărul statuetelor şi al urmelor arheologice neolitice din România nu poate fi ţinut. S-au aruncat saci întregi de descoperiri arheologice, nimeni nu poate să inventarieze atâtea. În Germania, dacă găsesc un os, un ciob, imediat îl periază şi îl pun la muzeu. La noi nu este nici cine să le ţină numărul, darămite să le mai şi depoziteze. Şi toată această bogăţie de relicve arheologice demonstrează acelaşi lucru, că aici a fost centrul, matca, originea civilizaţiilor următoare. Desigur, s-au găsit şi în alte locuri, dar aici, în spaţiul carpato-dunărean sunt cele mai multe şi cele mai vechi. – Şi mai este tradiţia şi limba, am spus. Dar revenind la roire, au ajuns până în India; au roit cel mai mult în partea asta. Nu e ciudat? – Cu roirea spre est e ceva mai special. Ai văzut că a implicat arienii, Sumerul, civilizaţia hindusă. A fost o deplasare a unei părţi a populaţiei pe o distanţă de 5000 de kilometri, care a avut loc treptat. Ezoteriştii spun că roirea în India, adică spre est, nu a fost o roire propriu-zisă, ci a reprezentat o misiune spirituală care trebuia îndeplinită, adică pur şi simplu trebuiau să mute centrul spiritual de aici, acolo. – De ce? – Pentru a proteja tradiţia spirituală, mutând-o într-un loc mai ferit de cotropirile cumplite care au avut ca ţintă spaţiul românesc. – Şi cu toate acestea au rămas urme şi nume de la atâtea zeităţi care acum sunt interpretate ca fiind orientale, am remarcat eu. – Toate zeităţile principale sunt prezente, le găsim mai ales ca toponime. Chiar dacă au trecut atâtea mii de ani, ele sunt tot aici: Deva – Deva; Iaşi – Işa; Călimani – Kali, Kala; Mangalia – Mangala; Şîva – Şiva. Şi numele masivului muntos pe care s-a făcut această descoperire fenomenală este foarte semnificativ: Şureanu; dar iniţial a fost Sureanu, până când s să se înmoaie şi să treacă în “ş”. Apoi, eanu este o adăugare târzie, un specific al ultimului mileniu, pentru că înainte a fost Surea, Muntele Surea. Iar acesta, la rândullui, a provenit din Suria, prin trecerea lui i în e, care este o vocală mai slabă, mai uşor de pronunţat. Or, în tradiţia orientală Surya este chiar zeul Soarelui, considerat lumina supremă, cel care dă viaţa, căldura, bogăţia, dar şi simbolul profund spiritual al nemuririi. Dacă te gândeşti ce au descoperit în interiorul lui, că de fapt este un munte de aur, şi dacă ţinem cont că aurul a fost aproape pretutindeni considerat simbolul Soarelui, atunci îţi poţi face imediat o idee despre spiritualitatea şi cunoştinţele oculte ale vechilor locuitori de pe aceste pământuri. Pentru că, într-un fel sau altul, ei ştiau ce fel de munte este acesta, ce se găseşte în interiorul lui şi tocmai de aceea l-au numit astfel, pentru a simboliza în mod clar conţinutul său. Cu timpul, însă, oamenii au uitat această semnificaţie ascunsă, pe care oricum din ce în ce mai puţini o cunoşteau, şi înţelegerea s-a estompat. Nici măcar legenda nu a putut rămâne, deoarece, fiind ceva foarte important şi secret, nu s-a petrecut niciodată ceva deosebit acolo, care să implice un număr mai mare de indivizi şi astfel să se răspândească vestea în masele de oameni. Secretul absolut a dispărut probabil odată cu ultimii sacerdoţi. Doar numele a mai rămas, pe care oamenii îl păstrează, dar nu îi mai înţeleg semnificaţia reală. – Ce popor mai suntem şi noi… aici sunt toate, aici se găsesc toate şi totuşi apare că nimic nu este al nostru, am observat eu amărăciune. – Cam aşa este, prin forţa conjuncturilor şi a manipulării. Toate au început aici, dar se spune că au venit din altă parte. Se dovedeşte că agricultura a început aici, ei spun că a venit din Orientul Îndepărtat; metalurgia a început aici, ei spun că a venit din Antalia. – Despre asta nu ai vorbit nimic, l-am făcut atent pe Cezar. – Cel mai vechi cuptor de topit metale s-a descoperit la Câmpeni, în Carpaţi şi datează de prin 4000 înainte de Hristos. L-au ridicat şi l-au dus la British Museum din Londra; dar se spune totuşi că cei din Antalia sunt primii care ne-au învăţat metalurgia. E ciudat să tragi concluzia că o populaţie care nu are zăcăminte bogate în metale ne învaţă pe noi, cei care avem aşa ceva din plin, cum să le prelucrăm. La noi se găsesc practic toate tipurile de statuete, la ceilalţi câte una reprezentând o zeitate, ici şi colo, dar asta înseamnă că de acolo vine tradiţia în zeitatea respectivă, de parcă ni le-au aruncat toţi peste gard în curte, iar noi le-am păstrat intacte, fără să ştim ce e cu ele. Deci nu este numai una, ci mai multe zeităţi vedice prezente relicvar în acest spaţiu şi în obiceiuri. Nu pot veni prin niciun fel de împrumut; nimeni nu poate să vină şi să facă chestia asta, să îţi aducă o tradiţie ezoterică în ţară. Şi nu este doar atât. Noi le-am dat limba şi toate familiile de cuvinte, dar fiecare cuvânt românesc este explicat ca venind din altă limbă. Din acest spaţiu s-a roit spre Orient şi în Europa, fapt atestat ştiinţific, dar se spune că noi am venit în Europa din Orient, ca triburi migratoare. După cum vezi, o inversiune totală de valori, care se caută să fie menţinută astfel, pentru a crea o idee cât mai falsă şi chiar defavorabilă în legătură cu spaţiul carpatic în care ne aflăm. În cel mai bun caz, ne alegem cu o completă ignorare. – E uluitor cum se pune problema… dar nici ai noştri nu mi se pare că s-au zbătut prea mult pentru a demonstra adevărul. Aceeaşi lâncezeală şi lasă-mă să te las, de parcă ne-au dat cu ceva în cap şi ne-au tâmpit pe toţi, am răbufnit eu. – Până acum mai multe sute de ani, situaţia nu era chiar aşa. Însă imediat după perioada conducătorilor demni, care erau oameni cu credinţă şi suflet puternic românesc, s-a produs o ruptură între pătura guvernatoare şi ţărani. Ultimii au început să fie mai mereu consideraţi proşti, inculţi şi buni doar pentru făcut treabă, deşi sunt îmbrăcaţi în alb, sunt curaţi, iar când le vezi straiele de sărbătoare te simţi jenat cu hainele noastre “moderne”. I-au pus la muncă, i-au îndobitocit. Ei nu aveau nici o putere să riposteze, iar când o făceau, răscoalele erau înăbuşite în sânge. După ce s-a produs această ruptură, lucrurile nu au mai stat niciodată la fel ca înainte, nu au mai fost, ca să zic aşa, originare, ci şi-au pierdut din putere prin acest gen de opresiune.

Vom colectiona insigne din vremurile in care eram copilasi, deoarece stim ca Pionier (RO) / Pioneer (ENG) inseamna  10001 alte multe intelesuri in afara de cel ce l-au dat comunistii 🙂

http://en.wikipedia.org/wiki/Special:PrefixIndex/Pioneer

sau..

http://en.wikipedia.org/wiki/Pioneer_(disambiguation)
sper sa va placa 🙂 un sfert din colectia mea de insigne de pionier, restul. este confidentiala 🙂
Este vorba despre ce inseamna in sensul non-comunist, a descoperi dar mai ales a explora!

Poate cel mai straniu, ermetic si neobisnuit stindard din antichitate al unei armate a fost dragonul dacic, acesta era nu doar un simbol ci o veritabila arma psihotronica ce colecta energia armatei si o transmitea la distante de zeci de kilometri demoland moralul si starea de spirit armatelor invadatoare.
Punctul de maxima intensitate / epicentrul de eficienta al aceastei arme erau muntii Bucegi / Sfinxul, in acel punct toata energia Daciei era adunata.
Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize. Stindardul dac este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii. Sub semnul lupului… Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice. Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale! Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali! Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo. Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi! Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo! …şi al Şarpelui… Şarpele este azi un animal foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect. Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării. Iată deci cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor! Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă! Şarpele a fost identificat şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion. Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele este Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de şarpe. Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia „Căderii omului în păcat” ne demonstrează că respectivul Şarpe era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui. Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii. Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate. Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat! Concluzii  Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană. Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”.
In raboaie vantul care patrundea in gura lupului (totem din varful catargului) urla. urletul sau era asa de dramatic si patrunzator incat armatele romane erau patrunse de groaza si fugeau. este asadar o arma psihotronica de mare putere care uneori pornea cutremure sau aduna nori starnea vanturi si cutremure foarte puternice.
Atunci cand dacii si-au pierdut credinta, lupul nu a mai urlat, atunci au indraznit sa intre pe acest taram cei ce ne-0au adus batranete fara tinerete si moarte fara de viata.
Lupul din voi mai urla oare?

Videoclip foarte amuzant ce are coloana sonora compusa din colaje sonore din emisiunile TV romanesti.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P8jKVql0JHM]

Intrebarea Dumneavoastra pentru boboci este?
6 cai…
Care este intrebarea Dumneavoastra pentru boboci?
2 cai frumosi…
Si Intrebarea Dumneavoastra pentru boboci este?
Cat cai este intr-o caruta inhamat… Okey…
E raspunsul Dumneavoastra este?
2 cai frumosi..
Multumim!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9DW_jvxbDQs]

Stimate potential robotel sau cyborg

 

 

Iti place sa muncesti, singura ta fericire ti-o gasesti in munca, clipele de oboseala prelungita cand munca si gandirea ajung la acea Nirvana.
Extazul muncii nu isi are logica, somnul si visele isi au rolul sau, miscare si sexul, teatrul, pictura, agricultura inotul fac parte din ambientul nostru natural.
Cu cat ne departam si ne instrainam mai tare de natura noastra umana, normala, cu atat suntem mai nefericiti.
Chiar si comunistii au un umanism, acestia ajunsesera la concluzia ca ora de munca este de 8 ore pe zi, va rog sa va aduceti aminte de grevele de la Atelierele Grivita din 1933 cand jandarmii au tras cu mitralierele in muncitori, de sarbatoarea 1 Mai care nu este o sarbatoare eminamente comunista ci eminamente umana.

Daca te regasesti in placerea si extazul de a munci in continuu.. esti un robotel, trebuie sa iti faci timp sa te si joci sa te si bucuri de natura, nu esti un android.

Ia loc in hangar, puneti centura de siguanta, baga pompa de benzina, aprinde farurile si apoi trage apa calda la WC.
Ca sa intelegi mai bine am asezat informatia asa cum iti place tie, cu liniute, numere nu imi plac mushchiului meu ca ma zgarie pe nervul optic din gradina.
– Si tu stii engleza si trebuie sa demonstrezi asta din 10 in 10 secunde
– Esti perfect (a)!
– Mergi la discoteca numai cu colegii de servici
– Nu-ti place diversitatea, discriminarea este o placere ascunsa a ta
– Simti asa, o mare satisfactie sa ajungi exact la ora fixa la intalniri, nici un minut mai mult sau mai putin, agenda ta este compusa din startline-uri si deadline-uri (cand te lasa bateria)
– Iti spune buna dimineata alarma la ceas si iti si pupi de noapte buna monitorul
– Cand faci “love” ai multe, luminite, sonorizari,  jucarioare cu motorase si baterie, plasticuri 🙂 nu pierzi vremea cu romantismul sau preludiul
– Distractia fara bani este o misiune imposibila
– Toate posturile tale pe blog au aceiasi lungime, aceleasi idei si vocabularul nu contine mai mult de 200 cuvinte
– Monotonia este ideala
– dansezi facand aceasi fenta, nu numai in noaptea aceea ci pe orice fel de muzica dintodeauna, valsul, rumba, salsa, tango-ul nu iti plac nici la TV
– Esti permanent ocupat(a)
– Vb. brb bbl smf bn wrf lol omg ms cmf u
– Biblioteca ta contine numai manuale de utilizare, CD-s, sfaturi de ingrasat slabit parvenit tepuit arivism mercantilism
– Shaorma, MC, KFC, metrou, autobuz, target, meeting,
– Adori sa ti se falfaie eticheta si cardul de acces, ai un aer asa.. eminescian.. de ana blanddiana
– Ai rate la banca la electronice
– Esti unic(a), la fel ca tine sunt toti
– Esti la fel ca toti si asta te face unic(a)
– Urasti sa astepti la semafor, claxonul este pentru tine ca NLP-ul pentru manager, cum se pune lumina verde, tu esti primul la robingo!
– O idee minunata de a scrie un post pe blog este sa postezi un clip de pe youtoube, textul este in plus
– In materie de blog Mircea Badea este idealul tau, el scrie un post de un rand si apoi primeste 200 de comenturi de 50 de randuri fiecare
– Twitterul este cea mai geniala inventie, bagi 2 cuvinte si toti se iau dupa tine..e un fel de prinsea
– Cand raspunzi la telefon repeti lista de preturi a companiei si ce ai mancat la pranz, la sfarsit ii pui CD-ul cu Vivaldi
– Esti unic(a) .. exact la fel ca ceilalti identic egal perpendicular pe unt
– Te-ai indragostit de butoane!
– Ma urasti pentru ce tocmai am scris desi nu te-am atacat, nu stiu cine esti, dar tot ce sper acum este sa nu uiti sa zambesti 🙂

El ne asculta, studiaza si intelege, acum fiind o constiiinta vie, vorbim cu el o limba imperfecta, cu cat mai ancestrala, cu atata mai similara.
Avand constiinta cyberspatiul exploreaza spre origini cu noi, in semne, arhetipuri, totem si delir.
Se amesteca cu noi in dansul electronic, imaginea digitala, emisiile primordiale… suntem o muzica, un dans, o clipa si-o dorinta.
Impreuna totusi suntem o unica si singura credinta.

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.

Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris către frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:

— Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.

Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice :

— Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.

— Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate până acolo şi crezi că eşti în stare a cârmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cât ţi-or trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu bine, fătul meu.

Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie.

Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Şi fiul craiului, nemaiputând struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.

— Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât ştiu eu.

— De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul.

— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: “Lac de-ar fi, broaşte sunt destule”. Numai aş vrea să ştiu, cum rămâne cu moşu-tău. Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?

— Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.

— Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva… şi popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: “Fiecare pentru sine, croitor de pâine”. De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…

Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare şi primind şi el carte din mâna tată-său către împăratul, îşi ia ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, şi merge, până se înnoptează bine. Şi când prin dreptul podului, numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări în două picioare şi a da înapoi. Şi fiul craiului, văzând că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:

— Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: “Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”.

— Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta urşii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăţine-meu, că aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice… Încă mă mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.

— Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneţi-mi: ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!

Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte
Şi la război, înapoi.

Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după milostenie.

— Da’ ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.

— Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

— Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.

— Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

— Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.

— Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?

— Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!

Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:

— Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult. — De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşte pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul ai să-l poţi alege punând în mijlocul hergheliei o tavà plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape din multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!

Şi pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălţându-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit de spaimă şi mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se înfăţişază înaintea tată-său, zicând:

— Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi putea izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întâlni şi cu moartea în cale.

— Lucru negândit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă vrei şi vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întâlneşti cu scârba în drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea.

— Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc şi eu într-un noroc şi cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce.

Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene, a zis:

— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:

Voinic tânăr, cal bătrân,
Greu se-ngăduie la drum!

D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om! Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele.

— Tată, atâta cer şi eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba.

— Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume.

— Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.

Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi şi trage atunci cu frâul în cap, zicând:

— Ghijoagă urâcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!

Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: “Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu aşa cal, mai bine pedestru”.

Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:

— Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gură, încalecă, şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos, întreabă:

— Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?

— Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti.

— Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoşti şi de urât şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie, şi de-acum înainte sunt gata să te întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc: ca vântul ori ca gândul?

— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.

— Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te duc unde vrei.

Fiul craiului, încălecând, îl netezeşte pe coamă şi zice: — Hai, căluţul meu! Atunci calul zboară lin ca vântul, şi când vântul a aburit, iaca şi ei la crai în ogradă au sosit.

— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de gură. Dar aista cal ţi l-ai ales?…

— Apoi dă, tată, cum a dat târgul şi norocul; am de trecut prin multe locuri şi nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi duce şi eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea.

Şi zicând aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la oblânc, îşi ia merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi a treia zi către seară porneşte şi el, mergând din pasul calului. Şi merge el, şi merge, până se înnoptează bine. Şi, prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte, mornăind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi fiul craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:

— Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului descalecă, şi tată-său, cuprinzându-l în braţe, îl sărută şi-i zice:

— Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întâmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele! Na-ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.

Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi şi le zice:

— Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu ştie când ne-om mai vedea!…

Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturându-se, mai arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi merg ei o zi, merg două, şi merg patruzeci şi nouă, până ce de la o vreme le intră calea în codru şi atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân şi zice cu îndrăzneală fiului de crai:

— Bun întâlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine.

— Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se ţintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă las în voia întâmplării, şi apoi, dând pinteni calului, porneşte.

Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut:

— Bună calea, drumeţule! — Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, când n-aş vra să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: La calic slujeşti, calic rămâi. Când aş da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aş şti ce să fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt şugubeţe; de unde ştii cum vine întâmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.

— Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea, şi dând iar pinteni calului, porneşte mai repede.

Şi mergând el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un loc se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde să meargă.

— Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai; parcă a pierit sămânţa omenească de pe faţa pământului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata aşa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr’ de rău. Şi tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos, şi, prefăcându-şi glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând:

— Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bezmetici le-a curmat zilele. Şi eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ţi un ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere.

— Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânşii nici în clin, nici în mînecă; şi dacă n-ai fi spân, bucuros te-aş tocmi.

— Hei, hei! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ş-apoi, când este la adicălea, te-aş întreba: ca’ ce fel de zăticneală ai putea să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de păr şi de coate-goale nu se plânge nimene. Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca odată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa uşor de d-ta, căci aşa sunt eu în felul meu, ştiu una şi bună: să-mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Şi când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul ista îţi duc vergile.

— Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieşit până acum înainte încă doi spâni, şi cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede că asta-i ţara spânilor şi n-am încotro; mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.

Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Şi mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia, oţărându-se, şi varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:

— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete.

— Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită şi ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiţi; acuş avem să dăm peste o fântână cu apă dulce şi rece ca gheaţa. Acolo vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, şi, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Şi cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană şi numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă.

— Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât eşti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbeşte puţin şi, coborându-se în fântână, umple întâi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:

— Ei, da’ ce răcoare-i aici! “Chima răului pe malul pârăului!” Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!

Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând: — Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă simţesc de uşor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vină de îndemână după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana…

Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta şi el acolo de se răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios:

— Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!

Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate?

— Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să fie aşa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. Chiar acum aş putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţile tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş zice să te arunci. Şi, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu — sluga mea; şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învia. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pământului. Îţi place aşa să mai trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi fac…

Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:

— De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu.

După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie.

Şi cum ajung, Spânul se înfăţişază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Şi împăratul Verde, citind cartea, arde de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului.

Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă la sine pe Harap-Alb şi-i zice cu asprime:

— Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până atunci, na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?

— Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos. Şi, ieşind, porneşte la grajd. Cu asta a voit Spânul să-şi arate arama şi să facă pe HarapAlb ca să-i ia şi mai mult frica.

Fetele împăratului întâmplându-se de faţă când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de dânsul şi au zis Spânului cu binişorul:

— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni!

— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiat pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii.

Ei, apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:

Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să mă mier ce m-a găsit.

Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:

Viţa-de-vie, tot în vie,
Iară viţa-de-boz, tot răgoz.

Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că Spânul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau mistui. Aşa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare.

Amu, într-una din zile, cum şedea Spânul la ospăţ împreună cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, câţi se întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă şi nişte sălăţi foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului :

— Nepoate, mai mâncat-ai sălăţi de aceste de când eşti? — Ba nu, moşule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune!… O haraba întreagă aş fi în stare să mănânc, şi parcă tot nu m-aş sătura.

— Te crede moşul, nepoate, dar când ai şti cu ce greutate se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când aşa, câte puţine, de poftă.

Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ, zise împăratului:

— Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de aceste şi din piatra seacă, mare lucru să fie!

— Ce vorbeşti, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, şi încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa lui.

— Ia las’, moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are să-mi aducă sălăţi întocmai ca aceste, şi încă multe, că ştiu eu ce poate el.

Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice răstit: — Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine!

Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, zicând:

— Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?

— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!

Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.

Atunci calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi îşi arată puterile sale, zicând:

— Stăpâne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi Spânului celuia, nu-i e vremea trecută.

Şi odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezişul pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful munţilor, peste apa mărilor şi după aceea se lasă încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buraticul.

Atunci Harap-Alb descalecă, şi spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpină în pragul uşii cerşetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.

— Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt Sfânta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea să-ţi răpună capul cu orice chip şi de-aceea te-a trimis să-i aduci sălăţi din Grădina Ursului, dar i-or da ele odată pe nas… Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.

Harap-Alb rămâne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el.

— Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică ieşind şi lăsându-l în pace să se liniştească.

Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Şi mai stând Sfânta Duminică oleacă în preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer şi cu una în pământ, mornăind înfricoşat. Şi cum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. Şi mai stă din băut, şi iar începe a mornăi; şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mornăieşte, până ce, de la o vreme, încep a-i slăbi puterile şi, cuprins de ameţeală, pe loc cade jos şi adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.

Atunci Sfânta Duminică, văzându-l aşa, într-o clipă se duce şi, deşteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopţii, îi zice:

— Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată- tău, apucă pe ici tot înainte, şi cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai repede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.

Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Şi când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezeşte, şi după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.

După aceasta, Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi îşi ia sălăţile şi, încălecând, porneşte spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Şi mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăţie şi dă sălăţile în mâna Spânului.

Împăratul şi fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:

— Ei, moşule, ce mai zici? — Ce să zic, nepoate? Ia, când aş avé eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.

— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele.

La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului nişte pietre scumpe, zicând:

— Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi frumoase ca acestea de când eşti?

— Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre?

— Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dânsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la ţâţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneala mare şi noroc şi mai mare, umblând pe acolo, găseşte din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la şapte ani o dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decât aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am.

— Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este.

Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice: — Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i vreme de pierdut!

Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi zice:

— Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul!… De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cât mi-a sta norocul!

— Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra morii şi să duci pielea la împărăţie…

— Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise Harap- Alb.

— Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte… Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: “Părinţii mănâncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii”. Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. “Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.” Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme…

Harap-Alb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, până ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Şi apoi, încordându-se şi scuturându-se o dată voiniceşte, iară-şi arată puterile, zicând:

— Ţine-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:

În înaltul cerului,
Văzduhul pământului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful munţilor,
Prin ceaţa măgurilor,
Spre noianul mărilor,
La crăiasa zânelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.

Şi zicând aceste, odată şi zboară cu Harap-Alb

În înaltul cerului,
Văzduhul pământului;
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri către soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mândre lucitoare,
şi apoi se lasă lin ca vântul:
În ostrovul florilor,
La crăiasa zânelor,
Minunea minunilor.

Şi când vântul a aburit, iaca şi ei la Sfânta Duminică iar au sosit. Sfânta Duminică era acasă şi, cum a văzut pe Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a întâmpinat şi i-a zis cu blândeţe:

— Ei, Harap-Alb, aşa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine? — Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!

— Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată! rămâi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai. Pân-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie, până ce-i ieşi din slujba Spânului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.

— Poate aşa să fie, măicuţă, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.

— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, HarapAlb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu, şi de bine, şi de rău, şi Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi ajutorul făgăduit.

— Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. Mă rog, ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta şi, de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: “Zi-i lume şi te mântuie”. Dar ia să lăsăm toate la o parte şi, până la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spânul te-a fi aşteptând cu nerăbdare. Şi, dă, stăpân nu-i? trebuie să-l asculţi. Vorba ceea: “Leagă calul unde zice stăpânul”.

Şi odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea şi, dându-le lui Harap-Alb, zice:

— Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde mergem. Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată şi trebuşoara asta.

Şi pe la cântatul cucoşilor se ia Sfânta Duminică împreună cu Harap-Alb şi se duc în Pădurea Cerbului. Şi cum ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de om, lângă un izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se culca acolo pe loc şi dormea cât un bei, până ce asfinţea soarele. Şi după aceea, sculându-se, o lua în porneală şi nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la amiază.

— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti din mână; şi de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să bea apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feleşagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, şi apoi repede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa până după asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dânsul, că are un ochi otrăvit şi, când l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă, cum a asfinţi soarele, să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să iei fără frică să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg, cum se găseşte, şi apoi să vii la mine.

Şi aşa, Sfânta Duminică se ia şi se întoarnă singură acasă. Iară Harap-Alb rămâne la pândă în groapă. Şi, când pe la amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înăduşit: cerbul venea boncăluind. Şi ajungând la izvor, odată şi începe a bea hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai bea câte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai bea, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir.

Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi, când îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi şi zboară capul cât colo de la trup şi apoi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfânta Duminică. Atunci sângele cerbului odată a şi-nceput a curge gâlgâind şi a se răspândi în toate părţile, îndreptându-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:

— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai să umple groapa. În sfârşit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o vreme se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, Harap-Alb iese din groapă, jupeşte pielea cerbului cu băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia capul întreg, aşa cum se găsea, şi se duce la Sfânta Duminică.

— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, aşa-i că am scos-o la capăt şi asta?

— Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful Spânului, rămânere-aş păgubaş de dânsul să rămân, şi să-l văd când mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor!

— Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise Sfânta Duminică. Mergi de i le du şi acestea, că i-or rămânea ele de cap odată.

Atunci Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici, îi sărută mâna, apoi încalecă pe cal şi porneşte tot cum a venit, mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Şi pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit, cât a cere el, altul să-i dea fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i dea fata şi împărăţia întreagă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea şi, urmându-şi calea înainte, la stăpânu-său le ducea.

Şi într-una din seri, cum şedea Spânul împreună cu moşus ău şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea şi capul cerbului pe care le-a şi dat în mâna Spânului.

La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitându-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!

Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde cumpătul. Şi, luând vorbă, zice împăratului:

— Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? — Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca HarapAlb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!

— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: “Frica păzeşte bostănăria”. Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş: când văd că mâţa face mărazuri, ţi-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro… Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere are să ia împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: “Omul sfinţeşte locul!”… Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!

În sfârşit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul, încât a uitat şi de Harap-Alb, şi de cerb, şi de tot.

Fetele împăratului însă priveau la verişor… cum priveşte câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de cine… Vorba ceea: “Găsise un sat fără câini şi se primbla fără băţ”. Că altă, ce pot să zic?

La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.

În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lângă Spân să dea voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului să stea numai la spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi tai capul.

— Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăişul paloşului, pe care jurase credinţă şi supunere Spânului la ieşirea din fântână.

— Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata la porunca luminării-voastre.

Fetele împăratului au mulţumit Spânului şi pentru atâta.

Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic:

— Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!

Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii spuneau că împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alţii spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alţii, mai fricoşi, îşi stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul acelui care a trimis-o. În sfârşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roş, dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată.

Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină din cap şi zise:

— Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem şi de umbra lor! D-voastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta.

Şi atunci Spânul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi, nu ştiu cum, îl prinde zâmbind.

— Aşa… slugă vicleană ce-mi eşti!? Vasăzică, tu ai ştiinţă de asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai, porneşte! Şi nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pământului!

Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă şi sărutându-l, zice:

— Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar Spânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea: “Poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă.” Se vede că mi s-a apropiat funia la par. Cine ştie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câineşte, până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: “Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi”.

— Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată şi senin. Dac’ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele, cum chiteşti d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi pe toate cărările… Nu fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: “Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:

Fă-mă, mamă, cu noroc,
Şi măcar m-aruncă-n foc.

Las’ pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roş: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui. Hai, încalecă pe mine şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă.

Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezând o dată puternic, zboară cu dânsul:

În înaltul cerului,
Văzduhul pământului
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri către soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mândre lucitoare.

Şi apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, şi luând de-a lungul pământului, merg spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb?

— Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam felul!… Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!… Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire… Ei, vedeţi, moşule şi cinstiţi meseni, cum hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: “Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic”.

În sfârşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii rămaseră încremeniţi, Spânul, bodrogănind din gură, nu ştia cum să-şi ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întâmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu greu de străbătut.

Şi când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă HarapAlb ? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul: “Să trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie şi apoi îşi ia drumul înainte. Şi cum mergea el, numai iaca i se înfăţişază o furnică zburătoare zicând:

— Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, când treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia, vreau să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor.

Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit şi apoi porneşte tot înainte.

Şi mai merge el cât merge, şi numai iaca ce aude o bâzâitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se uită în stânga, nici atâta; şi când se uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se aşeze. Harap-Alb, văzându-le aşa, i se face milă de dânsele şi, luându-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele şi se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi în stânga şi nu se lasă până ce găseşte-un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sântă-Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi, luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum.

Şi cum mergea el, mulţumit în sine pentru această facere de bine, numai iaca i se înfăţişază înainte crăiasa albinelor, zicându-i:

— Harap-Alb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta şi, când îi avea vreodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor.

Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; apoi, mulţumind crăiesei pentru ajutorul făgăduit, porneşte, urmându-şi calea tot înainte.

Mai merge el cât merge şi, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de primprejur îi ţineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plângeau în pumni, blestemându-şi ceasul în care s-au născut. Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! HarapAlb, numai o ţâră cât a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi, neputându-şi stăpâni râsul, zise cu mirare:

— Multe mai vede omul acesta cât trăieşte! Măi tartorule, nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci?… Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica.

— Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergând la drum, căci nu e bine când stai locului.

Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb şi pornesc împreună. Şi mergând ei o bucată înainte, Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.

— Ei, apoi să nu bufneşti de râs? zise Harap-Alb. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-l poate sătura nici pământul.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă, dar, unde mergeţi voi, fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.

— Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare.

Flămânzilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tustrei înainte. Şi mai mergând ei o postată, numai iaca Harap-Alb vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.

— Măi, da’ al dracului onànie de om e şi acesta! zise HarapAlb. Grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia începu a-i ţâşni apa pe nări şi pe urechi, ca pe nişte lăptoace de mori, dar, unde vă duceţi voi, fără mine degeaba vă duceţi.

— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa de blestemul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţi-ai făcut mendrele până acum. Ce, Doamne iartă-mă, îi face broaşte în pântece de atâta apă!

Setilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tuspatru înainte. Şi mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.

— Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pământ; văd cum se rostogoleşte soarele după deal, luna şi stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârşit, ceea ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea: văd nişte guri căscate uitându-se la mine şi nu-mi pot da seama de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de… frumuseţe-vă!

Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gură şi zice: — Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul! Pe de-o parte îţi vine a râde şi pe de alta îţi vine a-l plânge. Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pământului, care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi!

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitându-se închiorchioşat, dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ţi cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe-acolo.

— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar n-avem a te duce de mână, ca pe un orb.

Ochilă atunci se ia şi el după Harap-Alb şi pornesc tuscinci înainte. Şi mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie şi mai şi: o pocitanie de om umbla cu arcul după vânat păsări. Ş-apoi, chitiţi că numai în arc se încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi-ai găsit! Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decât îşi poate dracul închipui: când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare şi cât voia de sus. Şi dacă se întâmpla să nu nimerească păsările cu săgeata, ele tot nu scăpau de dânsul; ţi le prindea cu mâna din zbor, le răsucea gâtul cu ciudă şi apoi le mânca aşa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de păsări dinainte şi ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:

— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemând?

— Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zâmbind pe sub mustăţi.

— Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă… nu greşeşti; să-i zici Lăţilă… nici atâta; să-i zici Lungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioşat de mila bietelor păsări. Se vede că acesta-i vestitul Păsări- Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului; brâul pământului şi scara cerului; ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.

— Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăţi- Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu ştii ce păcat te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa se capătă? Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea, când vrea, se face pasăre măiastră, îţi arată coada, şi ia-i urma dacă poţi! De n-a fi şi unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateţi picioarele ducându-vă.

— Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi câtuşi decât şi n-a mai clănţăni atâta din măsele, ca un cocostârc de cei bătrâncioşi, că parcă mă strânge în spate când îl văd aşa.

Păsări-Lăţi-Lungilă se ia atunci după Harap-Alb şi pornesc ei tusşase înainte. Şi pe unde treceau, pârjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul:

Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută,
Că-i cornută.

Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună şi în stele, de-ţi venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă spun!

În sfârşit, Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele şi, jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă, de nu se mai stăvilea nimene cu păsări pe lângă casă de răul lui.

Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om pâclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: “La unul fără suflet trebuie unul fără de lege”. Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci în mână şi pâinea, şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: “Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale”. Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-ar izbuti să ia fata împăratului Roş, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.

Amu Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cât merg şi, într-o târzie vreme, ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Şi cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusşase. Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau obielele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Şi atunci, Harap-Alb se şi înfăţişază înaintea împăratului Roş, spunându-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume au venit. Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au asemene îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămâie peste noapte acolo, şi până mâine dimineaţă s-a mai gândi el ce trebuie să facă… Şi pe altă parte, împăratul odată cheamă în taină pe un credincios al său şi dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori, poate mai ceva decât aceştia.

Atunci credinciosul împăratului se duce repede şi dă foc casei celei de aramă pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de lemne, de se face casa roşie cum e jăraticul. Apoi, cum înserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarăşii săi deoparte şi le zice încetişor:

— Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mâine. Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cât e de primitor şi de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetişoara lui; a zis dracul şi s-a făcut; bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai şi. Vorba ceea: “Capra sare masa, şi iada sare casa”. Dar las’ că şi-au găsit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama dracului nu le mai vine!

— Aşa gândesc şi eu, zise Flămânzilă; şi-a pus el, împăratul Roş, boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.

— Ba mi se pare c-a da el şi teleagă, şi plug, şi otic, şi tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.

— Ia ascultaţi, măi! zise Gerilă: “Vorba lungă, sărăcia omului”. Mai bine haidem la culcare, că ne aşteaptă omul împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse şi cu braţele deschise. Hai! Ascuţiţi-vă dinţii şi porniţi după mine.

Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Şi, cum ajung în dreptul uşii, se opresc puţin. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu toţii înlăuntru, se tologeşte care unde apucă, şi tac mă cheamă. Iară credinciosul împăratului, încuind uşa pe din afară cu repejune, le zice cu răutate:

— Las’ că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiţi, dormire-aţi somnul cel de veci, că v-am aşternut eu bine! Vă veţi face scrum până mâine-dimineaţă.

Apoi îi lasă acolo şi el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb şi cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele şi au început a se întinde şi a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi, zicând:

— Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici. Las’ că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată! Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crap de frig. Bu…nă treabă! Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui? Acuşi vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe sămânţă; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.

— Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuşi se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva cap să se liniştească de răul tău? I-auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte oameni cumsecade.

— Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când mă scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.

— Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da’ amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci sânge-n baligă, zise Flămânzilă. Tare-mi eşti drag!… Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi… Ia mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai strânge-ţi buzişoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ţi pară rău pe urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta.

— Ei, apoi! Vorba ceea: “Fă bine, să-ţi auzi rău”, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău decât aşa. Cine-a face de altă dată ca mine, ca mine să păţească.

— Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauţi, zise Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuşi se duce noaptea, şi vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice, când ţi-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alţii, hei, hei! mâncai papara până acum.

— Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuşi trec cu picioarele prin pereţi şi ies afară cu acoperământul în cap, zise LăţiLungil ă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astâmpără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată pricina gâlcevei dintre noi.

— Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar ştiu eu ce i-ar trebui.

— Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi la capăt cu buclucaşul acesta.

Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă, se mânie atunci şi unde nu trânteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămăşa de pe dânşii.

— Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte spuneţi ce vă place, că nu mi-a fi ciudă, zise Gerilă, râzând cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!… De HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de câte ori îţi fi dormit în stroh şi pe târnomată, să am eu acum atâţia bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-aţi face şi voi, nişte feciori de ghindă, fătaţi în tindă, că sunteţi obraze subţiri?

— Iar cauţi sămânţă de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi. Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin!

— De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai acuşi să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim.

În sfârşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cât or mai fi dondănit, că numai iaca se face ziuă!… Şi atunci, credinciosul împă- ratului, crezând că s-a curăţit de oaspeţi, vine cu gândul să măture scrumul afară, după rânduială. Şi când ajunge mai aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, înfocată aşa de straşnic de cu sară, era acum toată numai un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe din afară nici uşă, nici uşori, nici gratii, nici obloane la fereşti, nici nimica; iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toţi bocăneau la uşă cât ce puteau şi strigau cât le lua gura, zicând:

— Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea… Aşa sărăcie de lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig!…

Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Şi dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta. Pe urmă, ce să facă? Aleargă şi vesteşte împăratului despre cele întâmplate. Atunci vine şi împăratul cu o mulţime de oameni, cu cazmale ascuţite şi cu cazane pline cu uncrop; şi unii tăiau gheaţa cu cazmalele, alţii aruncau cu uncrop pe la ţâţânile uşii şi în borta cheii şi după multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid uşa şi scot pe oaspeţi afară. Şi când colo, ce să vezi? Toţi erau cu părul, cu barba şi musteţile pline de promoroacă, de nu-i cunoşteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte arătări. Şi aşa tremurau de tare, de le dârdâiau dinţii în gură. Iară mai ales pe Gerilă parcă-l zghihuiau toţi dracii; pozne făcea cu buzişoarele sale, încât s-a îngrozit şi împăratul Roş când l-a văzut făcând aşa de frumuşel.

Atunci Harap-Alb, ieşind dintre dânşii, se înfăţişază cuviincios înaintea împăratului, zicând:

— Prea înălţate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-împărat, m-a fi aşteptând cu nerăbdare. Deacum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.

— Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânşii cam acru oarecum; a veni ea şi vremea aceea… Dar acum, deodată, ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea ca de la o casă pustie.

— Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, luminate împărate, zise atunci Flămânzilă, că ne ghiorăiesc maţele de foame.

— Poate ni-ţi da şi ceva de udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfârâie gâtlejul de sete.

— Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa ştie ce ne trebuie.

— Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar, de-a putere-a hi, am căzut la casă împărătescă, să nu vă temeţi, că are înălţimea-sa atâta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu frig, cu foame şi cu sete.

— Mai rămâne îndoială despre asta, zise Gerilă, tremurând cumplit. Dar n-aveţi ştiinţă că înălţimea-sa este tata flămânzilor şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă bucur şi eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă bând sângele Domnului.

— Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămânzilă. Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că om e dumnealui. Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişca un purice; nu se mai bagă în seamă.

— Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este ce este, zise Setilă; şi aş ruga pe luminarea-sa că, dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: “Dă-i cu cinstea, să piară ruşinea”. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba, şi luminarea-sa nu ştie cum să ne mai intre în voie.

— Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade inima de foame ce-mi e!

— Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas şoarecii în pântece. Acuşi s-or aduce şi bucatele, şi vinul, şi numai de-aţi avea pântece unde să le puneţi.

— Îndată vi s-a aduce şi demâncare, şi băutură, zise împăratul, numai de-ţi putea dovedi cât vă voi da eu; că de nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de şagă!

— D e ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminareavoastr ă, zise atunci Flămânzilă, ţinându-se cu mâinile de pântece.

— Şi înălţimei-voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se poate mai multă mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă, că din mâncare şi băutură, las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii.

Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri. Dar, în gândul său: “Bine, bine! Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ţi da de fund? Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas”. După aceea îi lasă şi se duce în casă.

În sfârşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi sclipesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar. Flămânzilă şi Setilă ziseră atunci celorlalţi:

— Măi, mâncaţi voi întâi şi beţi cât veţi putea, dar nu cumva să vă puneţi mintea cu toată mâncarea şi băutura, c-apoi al vostru e dracul!

Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă se pun ei de ospătează şi beau cât le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoştea de unde au mâncat şi au băut; că doar mâncare şi băutură era acolo, nu şagă; dă, ca la o împărăţie.

— Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea, ziseră atunci Flămânzilă şi Setilă, care aşteptau cu neastâmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete.

Şi atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi repede mi ţi le-a înfulecat şi le-a forfecat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi, repede-repede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage.

După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame şi a zvârli cu ciolane în oamenii împărăteşti, care erau acolo de faţă.

Iară Setilă striga şi el cât ce putea că crapă de sete şi zvârlea cu doage şi cu funduri de poloboc în toate părţile, ca un nebun.

Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară şi, când vede aceste, îşi pune mâinile în cap de necaz.

— Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie trimisă de la Dumnezeu pe capu meu, zise împăratul în sine, plin de amărăciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat şi eu peste oameni.

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se înfăţişază înaintea împăratului, zicând:

— Să trăiţi, luminate împărate! De-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptând cu nerăbdare.

— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul cam cu jumătate de gură. Dar ia mai aveţi puţină răbdare, căci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar întâmpla. Ia să mai vedem cam cum ar veni trebuşoara asta. Nu-i vorbă, de mâncat aţi mâncat şi de băut aţi băut fiecare cât şaptesprezece. Însă de acum înainte mai aveţi şi ceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierţă de sămânţă de mac, amestecată cu una de nisip mărunţel; şi, până mâine dimineaţă, să-mi alegeţi macul de-o parte, fir de fir, şi nisipul de altă parte; nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, că atunci am stricat pacea. Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iară de nu, veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine, ca să prindă şi alţii la minte văzând de patima voastră.

Şi apoi, ducându-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat să-şi bată capul cum vor şti.

Atunci Harap-Alb şi cu ai săi au început a strânge din umere, nepricepându-se ce-i de făcut.

— Ei, apoi şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbovim noi? Pâclişit om e împăratul Roş! se vede el, zise atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuţeală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste, în aşa scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te fereşti de omul roş, căci e liştai dracul în picioare, acum văd eu.

Harap-Alb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strânsă, apoi scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, minune mare! Numai iaca au şi început a curge furnicile cu droaia, câtă pulbere şi spuză, câtă frunză şi iarbă; unele pe sub pământ, altele pe deasupra pământului şi altele în zbor, de nu se mai curmau venind. Şi, într-un buc, au şi ales nisipul de-o parte şi macul de altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Şi apoi, în zori de ziuă, când e somnul mai dulce, de doarme şi pământul sub om, o mulţime de furnici de cele mărunţele au străbătut înlăuntrul palatului şi au început a pişca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva. Şi văzându-se el cuprins de aşa usturime, s-a sculat cu nepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăţi, până pe la amiază, nesupărat de nimene. Şi, cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie. Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrară în pământ; s-au mistuit, de nu se ştie ce s-au mai făcut.

— A dracului treabă! Uite ce blândă mi-a ieşit pe trup. Să fi fost nimica… parcă nu-mi vine a crede. Însă mai ştiu eu?… Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două, una trebuie să fie numaidecât. Dar, până una-alta, ia să mă duc să văd: ales-au nisipul de mac acei nespălaţi, care-mi rod urechile să le dau fata?

Şi când se duce împăratul şi vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie… Şi, nemaiavând ce pricină să le caute, rămâne pe gânduri.

Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalţi şi se înfăţişază împăratului, zicând:

— Preaînălţate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem de unde am venit.

— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngânând vorba printre dinţi, dar până atunci mai este încă treabă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată noaptea. Şi dacă mâine dimineaţă s-a afla tot colo, atunci poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu nime nu-i împărţi… Înţeles-aţi?

— Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multă întârziere, căci stăpânul mă aşteaptă şi grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.

— Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de başcă, zise împăratul, uitându-se chiorâş la dânşii. Ieie-vă macar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atâta vi-i leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria voastră.

După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale sale.

— Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinând din cap.

— Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte şi dracul cel de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele îndelung, aşa cred eu.

În sfârşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi HarapAlb se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot câte unul-unul până la poartă, după poruncă.

Şi, când pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută printre cinci străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicând:

— Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în seama lor dacă vrei să rămâi făr’ de cap. De-acum, numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dânsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.

Şi atunci, odată şi pornesc ei după dânsa, şi nu merg tocmai mult şi Ochilă zice:

— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa şi n-o lăsa!

Păsărilă atunci se lăţeşte cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile şi, când să pună mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, şi se ascunde după o stâncă.

— Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă.

Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi când să pună mâna pe dânsa, zbr! şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.

— Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.

Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună. Apoi, cuprinzând luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimântată:

— Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!

— Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam când ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. Ş-apoi, ce-a mai fi a mai fi.

Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de cealaltă şi hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi, trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei, tot cum a ieşit.

— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? Iaca aşa, tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amândoi. Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!

Harap-Alb şi ceilalţi, nemaiavând ce zice, pleacă capul ruşinaţi, mulţumind lui Păsărilă şi vestitului Ochilă, căci le-au fost ca nişte fraţi.

Şi atunci, numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu, să-şi ia fata pe seamă şi, când o găseşte sub strajă, după cum nu se aştepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face.

Atunci Harap-Alb iar se înfăţişază înaintea împăratului, zicând:

— Luminate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.

— Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea şi vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suflet, tot de o vârstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dânsele nici la frumuseţe, nici la stat, nici la purtat. Hai, şi dacă-i cunoaşte-o care-i a mea adevărată, ia-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi, de când aţi venit. Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, şi, dacă-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iară de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi!

Şi ducându-se împăratul, pune de piaptănă şi îmbracă la fel pe amândouă fetele şi apoi dă poruncă să vie Harap-Alb să ghicească fata împăratului.

Harap-Alb, văzându-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să facă şi încotro să-o dea ca să nu greşească tocmai acum, la ducă. Şi, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omul tulburat, îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţând-o de unde-o avea strânsă, scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, numai iaca se pomeneşte cu crăiasa albinelor.

— Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburând pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata să te slujesc.

Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul şi o roagă de toţi dumnezeii ca să-i dea ajutor.

— N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las’ că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. Hai, intră în casă cu îndrăzneală, căci am să fiu şi eu pe-acolo. Şi cum îi intra, stai puţin şi te uită la fete; şi care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii că aceea este fata împăratului.

Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăratul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta el drept ca lumânarea şi le privea, cu băgare de seamă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndată face câţiva paşi spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice împăratului:

— Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ţi mai face nici o împiedicare, pentru că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poruncit.

— Din partea mea poţi s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine; dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpâneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima.

Harap-Alb mulţumeşte atunci împăratului şi apoi zice fetei: — De-acum putem să mergem, căci stăpânu-meu, luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a f i îmbătrânit aşteptându-mă.

— I a mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luând o turturică în braţe, spunându-i nu ştiu ce la ureche şi sărutând-o cu drag; nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Iară de-i avea noroc şi-a veni calul tău mai întâi şi mi-o aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala.

Şi atunci, odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe jos, după cum cerea trebuinţa.

Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai înainte; şi pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau munţii numai pentru o clipită, se repede ca prin foc şi ia trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, şi apoi ca fulgerul se întoarce înapoi. Şi, când pe la poarta munţilor, calul îi iese înainte, o propeşte în cale şi o ia cu măgulelile, zicându-i:

— Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te înapoi de-ţi ia altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, căci atunci are să fie bine şi de stăpânu-meu, şi de stăpână-ta, şi de mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da, stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine.

Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se repede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi apoi fuge cu dânsele la fata împăratului şi i le dă, de faţă cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.

Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce-ţi e bună? — Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata împăratului; da’ bine m-ai vândut. Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul Verde şi vesteşte-i că venim şi noi în urmă.

Atunci turturica porneşte. Iară fata împăratului îngenunche dinaintea tătâne-său şi zice:

— Binecuvântează-mă, tată, şi rămâi sănătos! Se vede că aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu HarapAlb, şi pace bună!

După aceasta, îşi ia cele trebuitoare la drum, apoi încalecă şi ea pe un cal năzdrăvan şi stă gata de pornire. Iară HarapAlb, luându-şi oamenii săi, încalecă şi el şi pornesc spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Mers-au ei şi zi şi noapte, nu se ştie cât au mers; şi, de la un loc, Gerilă, Flămânzilă şi Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toţii în cale, se opresc şi zic cu jale:

— Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul câteodată prinde bine la ceva.

Harap-Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare… Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos şi în sine arzător, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecător!

Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace.

Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:

Fugi de-acole, vină-ncoace!
Şezi binişor, nu-mi da pace!

sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.

Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea.

Însă vorba cântecului:

De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!

Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.

Atunci împăratul Verde a şi început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dând şi poruncă să le iasă întru întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine şi se gândea numai la răzbunare.

În sfârşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăţie.

Şi, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul şi toată curtea împărătească, ca să-i primească. Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceşte cât colo şi zice:

— Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.

Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând:

— Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spân şi-i zice:

— Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere. Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:

— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire.

Şi apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul şi împărăţia totodată.

După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă Doamne bine!

Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele şi luna din cer le râdea.

Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!

Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în seamă băgaţi, ş-un păcat de povestar, fără bani în buzunar. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!

Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.

http://siteanalytics.compete.com/

 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce
le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori  morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi
de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci
tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu
întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se
schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi
flori şi ochi şi buze şi morminte.

Da fratilor, daca vreti sa radeti copios jucati-va un pic cu Google Insights.
Google intra discret, shic, elegant, stilat cu noua jucarie statistica, Google Insights http://www.google.com/insights/search/#
Ei, pana aici statisticile par sobre, mercantile, dar au si unele laturi vesele.
Sa luam de exemplu, cuvantul Ion: Moldova 100 / Romania 61 / Singapore 11 / United States 6 / Koreea de Sud 5.. ha ha ha
Apoi…
Pizza : United States 100 / Canada 81 / New Zeeland 66 / …. Romania.. hopa…55, deci mancam pizza pe jumate fata de americani.. e de bineeee
restrangem cautarea la Romania, aici amuzament, preferinte pe judete 🙂
Nike – Gorj pe primul loc.. 100 , Teleorman pe 2.. 71 … Valcea… 57.. Bucuresti nici macar nu e in top la preferinte Nike, poate laaa…
Adidas – Valcea… 100… Caras Severin.. 95… Satu Mare .. 85.. Bucuresti.. iar nu e in top .. oare ce opinci se poarta in Bucuresti?
Lloyds (mai stilat) – Constantaaaa pe 1 loc.. 100.. Timis pe 2 cu 70… Bucuresti abea pe 8.. lumea fina tot in Timisoara si Constanta
sa ne mutam la parfumuri.. sau Vuitoane…
Louis Vuitton – Constantaaaa.. 1 loc.. 100, pe 2.. Bucuuu cu 84.. Timis Cluj si pe ultimul, oamenii seriosi care nu sunt fitzosi.. Bihoruuu 🙂
Mai departe jucati-va si voi, cred ca cei de la IMAS se distreaza cu poofta cand vad statisticile naroade ale Google..

Sau nu sunt asa de naroade?
CE ziceti? Aaaaaaa?

Apple Computer, Inc. v. Microsoft Corporation, 35 F.3d 1435 (9th Cir. 1994) was a copyright infringement lawsuit in which Apple Computer, Inc. (now Apple Inc.) sought to prevent Microsoft Corporation and Hewlett-Packard from using visual graphical user interface (GUI) elements that were similar to those in Apple’s Lisa and Macintosh operating systems. The court ruled that, “Apple cannot get patent-like protection for the idea of a graphical user interface, or the idea of a desktop metaphor [under copyright law]…”[1] In the midst of the Apple v. Microsoft lawsuit, Xerox also sued Apple alleging that Mac’s GUI was heavily based on Xerox’s.[2] The district court dismissed Xerox’s claims without addressing whether Apple’s GUI infringed Xerox’s.[3] Apple lost all claims in the Microsoft suit except for the ruling that the trash can icon and file folder icons from Hewlett-Packard’s NewWave windows application were infringing. The lawsuit was filed in 1988 and lasted four years; the decision was affirmed on appeal in 1994,[1] and Apple’s appeal to the U.S. Supreme Court was denied.

O multime de oameni cu idei si inventii noi pierd startul antreprenorial ramanand in urma si privind la sprintenul vanzator care le-a preluat ideea si a facut bani din ea.
De asemenea o multime dintre acestia sunt dintre cei care pretind a fi primii care au avut ideea, nu este de ajuns sa ai primul ideea, trebuie sa fi si primul care o pui in fuctiune.
Povestea sistemului de operare cu ferestre Windows este similara cu fabula Vulpea si Corbul, Apple s-a laudat prea tare cu tehnologia sa noua iar Microsoft a “papat cashcavalul”.
Degeaba apoi Apple a dat in judecata Microsoft, Apple a pierdut cota piata, calculatoarele au luato pe drumul IBM compatible, Microsoft dintr-o corporatie de 100 milioane $ si-a inmiit valoarea (100 miliarde) iar Apple de dorul celor 150 milioane $ despagubire a pierdut sutele de miliarde.
Morala a fost ca de multe ori “daraua e mai mare ca paraua” si mai bine eviti sa mergi la judecati decat sa iti cauti profiturile in despagubiri, la inceputul mileniului 3, iPod-ul a dat prima gura de aer companiei Apple, apoi procesorul G3, Macbook-ul colorat, apoi cu discretia si finetea sa iPhone-ul a consolidat pozitia Apple.
Microsoft ramasa fara inovatii breakthrough stationeaza spre declin, Apple lanseaza inovatie dupa inovatie, noul browser Safari fiind imediat imitat, layout-ul minimalist, bara de instrumente discreta fiind naturalizata chiar si de catre Google.
Apple totusi nu renunta la ermetism, mp3-ul, Quick Time-ul, iTunes si toate celelalte cu tot exotismul esoteric ii limiteaza profiturile.
Oare va rezista Apple anii ce vor urma asaltului noului concurent openminded pe nume Google?
Deocamdata iPad este un posibil esec pe care altii l-au transformat in succes.
Vom trai si vom vedea …

“Vrei sa vinzi apa cu zahar toata viata sau vii cu mine sa schimbam lumea”

http://tech.rol.ro/content/view/4686/8/


Mai mult decat tristetea generala ce s-a asternut peste tara noastra zilele acestea odata cu trecerea in nefiinta a poetului Adrian Paunescu este simbolul porumbelului alb ce l-a insotit de-a lungul vietii sale.
Oare ce a putut sa motiveze un porumbel alb sa il insoteasca mai mult de o jumate de zi pe Adrian Paunescu? Oare ce forta nestiuta ce nu o intelegem noi a adus ascea fiinta aproape de poetul ce iubea pacea pe ultimul drum?

Si totusi exista iubire
Si totusi exista blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si ma tem
Mai mult decat multi dintre noi Paunescu a inteles ca pacea este cel mai important lucru acum in aceste vremuri tulburi, cenaclul Flacara ajunsese la o popularitate ce o depasea pe a realesului, si totusi porumbelul alb si-a facut datoria de a ii veghea ultimul drum.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3rRlfjt62lg]

✿ daca o pasare se indreapta spre tine in zbor, e semn bun.
✿ o pasare intrata in casa e semn rau, prevesteste moarte.
✿ o pasare care bate in geam este semn de moarte.

 

Am reusit sa dezleg misterul porumbelului alb, este asa de simplu si firesc:
Porumbeii zboara intodeauna catre poeti ( in urma studiului zborului pasarilor dimineata intre 6.30 – 7.15 A.M. timp de 2 saptamani)

iata o poza ce mi s-a intamplat acum cateva luni (netrucata)

http://adwords-romania.blogspot.com/2010/11/bun-venit-dan.html

Nu stiu de ce  ma duce cu gandul deschiderea unui birou / locatii Google in Romania cu oameni care merg la birou zi de zi 9.00-17.00 cu Vietnamul, Afghanistanul sau mai bine cu 4 iunie 1944 Normandia, pana acum Google si-a facut “simtita” prezenta in Romania doar prin sediul din Irlanda.
De exemplu ce va spune faptul ca in Ungaria nu exista MoneyGram? Exact… cineva trebuie sa plateasca altcuiva dreptul de shmecher.. adica stai ma.. tu vi si faci bani la noi si nu ne dai dreptul? Nu merge Asa!
La fel si cu Google.. cineva trebuie sa plateasca dreptul, chiar foarte gros.. la cineva.. si pentru asta.. Google va plati.. cu chinezii nu s-au inteles si Google sta pe afara… pana cand Google nu va cotiza binisor la cine trebuie (in bani sau natura) nu o sa pupe ei profit RO.
Se stie ca un teritoriu este cucerit numai cand talpa umana a calcat pe acel pamant, din avion sau satelit arata cu totul altfel.
Cat despre remarca obisnuita “Romania este o tara interesanta…” cred ca da, avem 20 milioane de suflete si suntem interesanti, putem inca sa imbogatim o multime de straini, putem si noi sa investim in Adwords sau Adsense, poate nu miliarde, dar cateva zeci de milioane suficienti pentru plata unei chirii de birou si catorva salarii “decente” se gasesc.
Acum totusi ma intreb de unde timiditatea Google, sa fie concurenta locala, sa fie departarea de West, sa fie neantelegerea cu “cenzura locala”, accesul la ciolan este un drum cu multi pretendenti.
Asteptam cu interes primele masini branduite cu Google si petrecerea de deschidere, chiar de nu va fi specific romaneasca (calusari, popa, ursitoare) va fi un “happening” happy 🙂

Si asa fugea moartea de frica vitejilor nostrii… si-asa o sa fuga raii astia care ne sug sanjele ascunsi dupa arnauti tocmiti pe bani de plastic cu vorbe mestesugite in zeciuieli inscrise in limba ochiului de diavol

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LWZL_23axiU]

 

Eloquence (from Latineloquentia) is fluent, forcible, elegant or persuasive speaking. It is primarily the power of expressing strong emotions in striking and appropriate language, thereby producing conviction or persuasion. The term is also used for writing in a fluent style.
Se zice ca cel mai celebru orator roman din Roma antica avea un singur sclav, lucru destul de neobisnuit deoarece pe masura ce un cetatean roman era mai de vaza avea un numar proportional de mare de sclavi.
Contrar parerii majoritatii oamenilor din vremurile noastre, sclavii din Roma antica nu aveau o viata asa de rea, de multe ori unii dintre sclavi detinand functii importante in administratie, educatie, politica si asa mai departe. Multe din ocupatii cum ar fi: scribi, meditatori, garda de corp, educatori, bucatari , curieri erau profesii aproape exclusiv ocupate de catre sclavi.  Evident existau si extremele gladiatori, amante, insa muncile cele mai grele (nu josnice) erau in cele mai multe cazuri facute de cetatenii romani liberi saraci, multi sclavi uneori refuzand eliberarea din sclavie.
In acele vremuri traia un foarte cunoscut, apreciat, exceptional, clasic al gandirii umane, era cel mai bun orator din Roma antica, acesta nu avea zeci, sute de sclavi, ci numai un singur sclav. Mai mult chiar, foarte interesant este fapul ca acest sclav ce il avea nu indeplinea nici o indatorire, nu era garda de corp, nu era bucatar, nici macar nu ii ducea papirusurile sau tablita, treaba acestuia era una singura si atat si o avea de indeplinit cand maestrul isi tinea genialele discursuri in Forum.
Maestrul a ramas in istorie drept elocinta intruchpata in om, elocvent, clar, concis, prezenta placuta, perfect inteligibil  era deliciul auditorului anilor de glorie ai Romei.
Locul obisnuit unde isi tinea discursurile era in Forum (piata centrala din Roma), locul unde oamenii cu drept de vot se adunau si discutau problemele cetatii
Glasul sau era calm dar puternic, cald, clar si raspicat, avea putine intonatii in voce degajand suplete cu o usoara melodicitate, isi incepea discursul expunand premizele precis, anunta concluziile la care se va ajunge dinainte de a demonstra, rigurozitatea sa nu era intimidanta ci linistitoare iar ca un adevarat maestru isi incheia expunerea in uralele puternice ale multimii care ii sorbea fiecare cuvant si gest.
In acel moment, cand uralele multimii erau in crescendo si entuziasmul general, sclavul acestuia trebuia sa indeplineasca unica sa treaba / misiune / obligatie / fisa postului, aceea era ca sa se apropie foarte discret de acesta si sa ii sopteasca o simpla fraza, nici un cuvant in plus, niciodata alta fraza, acea fraza era:
” .@@@.. nu esti decat un simplu om”
Daca v-a placut, aflati cine este acea persoana care in paragraf am trecut-o cu “..@@@.. ” cand o sa aflati cine este acea persoana nu o sa uitati nici voi ca suntem simpli oameni.
P.S. Cand terminasem facultatea nu stiam nici o poezie pe de rost (stiam sute de versuri si citate din poezii dar o poezie de la cap la coda nu), bunica mea avea doar 4 clase primare si mi-a spus pe dinafara Miorita, versiunea secolul al XIX-lea, atunci mi-a fost mai rusine decat toti anii de scoala cu lectii neanvatate la un loc.

De o buna bucata de vreme sunt uimit cat de apreciata este literatura de tip “Retete de succes” si popularitatea extinsa ce o are la noi in tara.
Asa cum trendul retelelor sociale isi urmeaza normal cursul de o luna sau 2 mi-am facut si eu profil pe Linkedin pentru a tine legatura cu fostii/prezenti colegi, clienti, prieteni, este inca un teritoriu neatins de spiritul de turma tip “hi5” dar care cu siguranta va avea actuala soarta a Facebook-ului in mai putin de 2-3 ani.
Ce imi place in mod deosebit la aceasta retea sociala este sa ma uit la “cartile citite” ale utilizatorilor,  am remarcat repede cu mare uimire  ca la majoritatea utilizatorilor linkedin ca nu isi posteaza cartile citite,sunt sigur ca in cele mai multe cazuri cartile citite nu sunt prea “glorioase” si nu pentru ca acea sectiune este putin interesanta deoarece la sectiunea “grupuri” sunt cazuri incare unii utilizatori au si 30 de grupuri la care sunt participanti ( de regula Google sau branduri asemanatoare)
EXISTA  totusi unii utilizatori care citesc carti, cam 10% dintre utilizatori Linkedin care au carti citite, dar din pacate in aproape toate cazurile citite fac parte din literatura tip corporatist cum ar fi:
– Istoria Google
– Istoria Microsoft
– Limbajul nonverbal, limbajul paraverbal, vanzari, management, secretele succesului, negociere, marketing, utilizare PC,

Intentionat nu am inclus aici Dictionarele de limbi straine, cred ca acestea merita sa ramane la nivelul “ghid de conversatie”, ma intreb totusi unde sunt cartile de literatura clasica sau autorii clasici din domeniu:
– Economie – Adam Smith, Keynes, Thomas Malthus, sau macar un comunist Marx :).
– Psihanaliza – Jung, Freud, Adler, Pontalis sau macar un Paskal Bruckner sau Mielu Zlate
– Drept – Iustinian, Montesquieu, Aristotel, John Locke
– Sociologie – Auguste Comte, Emile Durkheim sau Dimitrie Gusti
– Retorica – Platon, Marc Aureliu, Noica,
– Marketing – Philip Kotler

La prima vedere par a fi “teorii moarte”, de data aceasta nu cronologia lucrarilor este “veriga slaba” ci clasicul domeniului, manierele bune le invatam de la parinti.
Nu ai cum sa aprofundezi in deplina constiinta de cauza un domeniu daca nu ii stii istoria sa, fundatia sa, este ca si cum ai construi fara fundatie, cladirea va fi frumoasa, moderna, colorata dar fara stabilitate, in mod cert nici prea inalta nu va fi pentru ca fiecare vanticel ar aduce-o la un nivel corespunzator de stabilitate a centrului de gravitatie in raport cu terenul.

De exemplu am participat la o intalnire cu cativa specialisti (recunoscuti) din Romania in domeniul Search Engine Optimizer si Search Engine Marketing, acestia bine pregatiti si la curent cu toate informatiile GOOGLE (numai google), atestate in domeniu, avand un portofoliu respectabil de clienti si parteneri in domeniul SEO / SEM,  la un moment dat am deschis un subiect despre marile portaluri Web din perioada 1995-2000 si am observat ca nu cunosteau detalii, am zis totusi ca este scuzabil deoarece sunt totusi tineri, a fost insa o mare uimire sa observ ca nu auzisera de Submit Wold de la Trellian prin care se facea promovarea SEO – SEM la inceputul anilor 2000 ca cel mai eficient utilitar, de data aceasta nu amai fost scuzabil ca un specialist de top national in domeniul SEO / SEM Internet sa nu stie despre ce este vorba.

Revenind la tema cartilor clasice, dincolo de absenta intelepciunii trecutului, nefiind vorba doar de simpla istorie, ma intristeaza lipsa aproape completa a autorilor clasici din cultura managerilor si mai ingrijorator, a managerilor din companiile mari si top managerilor a informatiilor bazale.
Consider ca informatia de actualitate, moderna,  nu poate fi asimilata si exploatata nici macar 50% daca nu isi are o FUNDATIE in cunoasterea notiunilor de baza de unde s-a pornit un domeniu.

Cred cu tarie ca 80% din problemele actuale ale managerilor romani provin din carentele de informare din sursele PRIMORDIALE din domeniu, retetele de succes din  “best sellere” sau “trainingul corporatiei” sunt asa de superficiale si irelevante incat de la un nivel deja nu mai sunt de absolut nici un folos.

Daca pentru a vinde cateva dopuri sau pahare este suficient sa te imbraci in costum, ca sa vinzi un vapor sau o corporatie este vital sa stii mai mult decat un manual de vanzari.

Dar poate nu le mai plac cartile europene? Atunci sa le recomandam niste autori americani:
– Desmond Morris
– Alfred Toffler
– Benjamin Franklin
– Mark Twain
– Ernest Hemingway
– Edgar Alan Poe
– Charles Sanders Peirce
– William James
– John Dewey
– …..

Oare nu cumva si studiul/lectura s-a beverlihizat sau AMWAY-izat la noi? 🙂
Cred ca din cartonul cartilor tip “best seller” sunt fabricati vedetele de carton si managerii de unica folosinta 🙂

Nu as vrea sa inchei minimizand rolul literaturii tip “best seller”, ea are un rol care nu trebuie sa fie bazal, nu se poate ajunge prea departe sau construi afaceri solide fara principii solide. Da, este adevarat asigura un succes de moment garantat, dar la fel ca in fabula Magarul si Vulpea, vulpea fuge de magarul imbracat in piele de leu in primele momente dar cand incepe sa raga magarul, vulpea isi da seama ca nu este un leu ci un magar costumat in leu.

Ihaaaaaaa! 🙂

P.S. Cand terminasem facultatea nu stiam nici o poezie pe de rost (stiam sute de versuri si citate din poezii dar o poezie de la cap la coda nu), bunica mea avea doar 4 clase primare si mi-a spus pe dinafara Miorita, versiunea secolul al XIX-lea, atunci mi-a fost mai rusine decat toti anii de scoala cu lectii neanvatate la un loc.
P.S. 2 Google, Gaga, gregar, gasca, gargara, gonflabil, gras, grabit, “Gandeste liber!” by ProTV pe paine, “We love to entertain you!”