Multi mi-au reproșat că nu scriu niciodată despre tine, prea multa încrâncenare, cinism și neliniște adunată în atât de puține cuvinte înrămate electronic nepotrivit.
Si totuși îmi place de tine, îmi place cum săruți îmi place cum îmi zâmbești complice când greșesc și iți cer iertare stângaci, îmi place pielea ta care tresare de plăcere când îmi întâlnesc buzele, îmi place că îmi spui că mă iubești când nu mă aștept, îmi place când plângi când iți lipsesc, îmi place că citești pe furiș ce scriu aici, îmi place că totul ți se pare ușor și frumos când ești cu mine, îmi place când îmi copiezi clișeele verbale și asculți muzica ce o ai de la mine, îmi place de tine când îmi spui că ți s-a întâmplat ceea ce nu ai știut niciodată că o sa ți se întâmple așa de frumos simplu și natural.
Ești delicată, feminină, calmă, caldă, atât de vie când ești lângă mine, te înduioșează copii și ți se face milă de bătrânii care cerșesc pe stradă, nu trăiești în lumea imaginara a consumerismului sau cei patru pereți ai apartamentului tău de la marginea orașului deșii de multe ori mă simt un necivilizat în preajma ta.
Dar ce îmi place totuși cel mai mult la tine însa este ca tu nu exiști în viata mea și nu am de ce sa spun: “te iubesc”
