Dacia

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, “înaintând până spre Bug”, iar spre vest, “ajunseră până la Dunărea panonică”.[1]
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul – spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava – spre vest, Carpații Păduroși – spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) – spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.
rima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că “înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori”, iar despre faptul că au pierdut lupta spune: “ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”.[3]
De la istoricul grec Diodorus Siculus știm victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui getic Dromihete împotriva tracicului Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o regele get învins, pe care îl invită la ospăț, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit și doar o victoria în altă bătălie le aduce iertare.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un “salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor”.
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. – 19 d.Ch.) relatează: “Ajungând în fruntea neamului său…getul Burebista l-a înălțat atât de mult…încât, a ajuns să fie temut și de romani.[4] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: “cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe “abstinență și sobrietate și ascultare de porunci”.[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: “Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric”.[7]
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista “a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți”. După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii – un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 – 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: “Scorilo…a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat”.[8]
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: “Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia”, în favoarea lui Decebal, “fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”